Teatrul de azi

Merg mult la teatru. Zi după zi. Pentru că se face mult teatru în România de astăzi. Nu-mi poate scoate nimeni din cap ideea că ne confruntăm cu o inflație de spectacole, mai degrabă decât cu un aflux de calitate spectacologică.

Văzând atât de multe producții teatrale, aproape că nu mai știu ce urmăresc, de fapt: povestea, estetica, noutatea, spectaculosul. Și ce-mi doresc, de fapt: un mesaj coerent, o schimbare de mentalitate, o atenționare, o poveste încropită frumos, un ambalaj elegant. Mi le doresc pe toate. Nu laolaltă, pentru că este utopic. Însă, pe bucăți, putem asambla coerent fărâme de idei, redate cu convingere. Și cu un mesaj. Puse într-o ”lumină bună”.

Teatrul pe care l-am văzut în ultimele săptămâni poartă o puternică amprentă militantă. Ostentativ militantă. Pune la bătaie drame personale, unele poate chiar ale creatorilor. Pune la bătaie probleme politice, și implicit sociale. Pune la bătaie mize puternic ancorate în trecutul nostru dezagregat. Oferite unui prezent la fel de dezagregat.

Teatrul de astăzi vorbește despre sexualitate. Și despre homosexualitate. Despre dispute între părinți și copii. Despre norme puternic înrădăcinate într-un mental ce nu poate fi răsturnat cu una, cu două. Despre adevăr. Cel etern subiectiv.

Teatrul este unul dintre puținele mijloace prin care adevărul – cel ficțional, desigur, asimilat totuși unei realități concrete, este acceptat de mase. Pentru că acest adevăr ficțional este limitat în timp. Și neintruziv, în mare măsură. Teatrul ne obligă să ne raliem unei convenții, aceea a poveștii, ca să ne poată spune acest adevăr pe care îl deține. Fără a avea nevoie de răspunsurile noastre veșnic defensive. De argumentele noastre clișeistice. De justificările noastre fără conținut. De contradicțiile cotidiene în care ne afundăm. De credințele noastre de ieri dezechilibrate de un curent trecător de azi. De adevărurile pe care le postulăm cu nonșalanță. Și care ne transformă în mici agresori. Ambalați și noi la fel de frumos, ca un spectacol de teatru ce pledează exclusiv pentru estetică.

Felicit, pe această cale, doi producători bucureșteni din spațiul independent, ale căror reprezentații le-am văzut în această săptămână la Festivalul Național de Teatru – Asociația Culturală Replika, cu spectacolul TOTUL E FOARTE NORMAL de Alexa Băcanu, regia Leta Popescu și Apollo111, cu spectacolul TATĂL MEU, PREOTUL de Gabriel Sandu, regia Elena Morar.

Cred că acest tip de spectacole, vădit militante, ca mesaj, dar cu blândețe construite, ca mijloace de redare, sunt ceea ce avem nevoie astăzi, de la teatru. Mai mult decât de orice altceva. Mâine, nevoia se va schimba. Odată cu noi. Odată cu societatea. Astăzi, însă, teatrul trebuie să fie astfel.