Un octombrie excesiv de teatral

În urmă cu o lună începea primul festival de teatru bucureștean, din lunga serie de șapte care s-au succedat de-a lungul acestui octombrie excesiv de teatral. Am văzut și fotografiat peste 50 de spectacole și peste 30 de evenimente conexe. Astăzi s-au încheiat toate. Cu bune. Cu mai puțin bune. Îmi mențin părerea de dinaintea intensului periplu spectacologic, anume că această succesiune (și uneori chiar suprapunere) festivalieră este cel puțin neinspirată.
Au fost câteva spectacole de excepție, unele foarte bune, iar altele mediocre. Din acest punct de vedere, dinamica oamenilor de teatru în sălile de spectacole și opțiunea lor pentru o producție sau alta spune mai multe decât orice discurs din spațiul public, învelit în epitete languroase. Este evident interesul majorității implicate direct în universul teatral pentru spectacolele din străinătate. Este la fel de evident că suntem cu foarte mulți ani în urmă, în privința calității spectacolelor noastre, față de occident. Este tot atât de evident că ne-am lovit de propria suficiență, în ultimii ani, și nu mai reușim să facem pasul către vindecare.
Teatrul se poate face în multe feluri. Și fără fum în exces. Și fără sexualitate explicită. Și fără epatări gratuite. Și fără vedetisme. Și fără atotștiutorism. Și fără atâtea alte lucruri nocive, de care ne lovim zilnic în teatre, dar pe care le vedem doar la alții. Pentru că bârna e, și în teatru, la fel ca în multe alte domenii, mai mică decât paiul.
La fiecare alt final pe care îl trăim, e bine să tragem oareșice concluzii. Talgerul cu producțiile românești de teatru este tare ușor, în raport cu cele occidentale. Nu pentru că ei ar avea neapărat mai mulți bani. Ci pentru că au idei. Și rigoare. Și disciplină. Puse toate laolaltă. Și mai au, probabil, responsabilitate. Pentru acest ceva numit teatru, care nu salvează vieți, dar care le poate schimba, dacă cei ce-l construiesc își înțeleg cu adevărat rostul artistic.