Pirandello la Gala Hop

„Eu n-am avut curajul să fiu ceva. Am fost toate lucrurile care m-au vrut.“ (L.P.)
Pirandello. Gala Hop. Preselecții. 2018.
Tema din acest an a Galei Hop este, pe cât de actuală, pe atât de necesară. Nu trebuie să fii un exeget al lui Pirandello ca să înțelegi cât este de contemporan acest autor. Și de prezent în existentețele noastre de zi cu zi. Și de trebuincios. Pirandello nu oferă răspunsuri, ci alternative. Și reflexii. Și cioburi de oglinzi. Și retine proiectate pe alte retine.
Ca să îl îndrăgești pe italian nu trebuie să fii amator de teatru, ci amator de viață. Și animator de gânduri. Trebuie să fii capabil să treci prin vârtejul propriei conștiințe și să-ți poți culege neajunsurile. Și limitele. Și păcatele. Pe cele mai apăsătoare dintre ele, reflectate în părerile celorlalți despre tine.
Pirandello ne educă existențialismul discursiv, la care apelăm zilnic. Și chiar pe cel sufletesc. Printr-un lung șir de vorbe care se succed contrazicându-se. Iar cuvintele sale poartă pe umeri instabilitatea personajelor. Și a actorilor. Și a oamenilor obișnuiți.
Dramaturgul ne poartă pașii de la filosofie la forma concretă. Și viceversa. Cine suntem, de fapt? Conturul? Sau materia? Noțiunea? Sau obiectul? Partea? Sau întregul? Realitatea? Sau proiecția realității? E un soi de estetică discursivă cabotină această lungă încercare de a oferi răspunsuri. Pentru că ele nu există, de fapt. Răspunsurile lui Pirandello nu caută nicidecum certitudini. Ci mereu alte și alte întrebări. Teatrul lui este mai degrabă un exercițiu, decât un spectacol. Un exercițiu de conștientizare, de negare, de corelare, de asumare. Și de multiple paradoxuri.
Personajele lui Pirandello nu caută ”forme noi”, asemenea celor cehoviene. Ci doar ”forme”. Și ambalaje pentru care să creeze mulaje. Nu caută nici măcar absurdul metaforizat al personajelor ionesciene. Ci concretețea. Ludică, dar posibilă.
Deznodământul pirandellian este unul al abandonului. Pleacă actorul? Sau personajul? Sau spectatorul? Sau autorul? Sau poate toți laolaltă? Cert este că unul dintre aceștia rămâne, pentru a consemna plecarea celorlalți.
Teatrul lui Pirandello este un pretext. De a ne conecta la iluzia propriei vieți. Pentru că personajul pirandellian „poate oricând să întrebe pe un om <<Cine ești?>>“. Și poate pretinde lămuriri. Și explicații. Fie și doar în sfera convenției teatrale, al cărei perimetru nu-l poate depăși.
Melodia teatrală pirandelliană e aproape viscerală. Are aceeași rezonanță ca a unui cub de gheață. Scrâșnit între dinții boxerului, aflat înainte de proba cântarului. Cu foame. Și cu determinare. Și cu disperare. Și cu nerăbdare. Și cu speranță.
Personajele suntem, de fapt, noi. Iar Pirandello este mult căutatul autor. Ne-am găsit. Și ne regăsim în fiecare fărâmă de viață care ne poartă existența cotidiană pe noi și noi cărări.

National Theatre Bucharest