Un om ca toți oamenii

E un pic dificil să scriu ceva despre mine, de vreme ce tot conținutul acestui site spune atâtea lucruri despre cine și ce sunt, ori despre ce fac. Sunt un om ca toți oamenii, și țin foarte mult să rămân așa. Multele universuri în care mă învârt și nenumărații oameni cu care interacționez îmi dau uneori acest sentiment al importanței. Și al semnificației. Care, pe de o parte, face bine. Pentru că recunoașterea exterioară e la fel de importantă ca cea interioară. Însă, pe de altă parte, teama unei auto-poziționări pe o treaptă superioară, în raport cu oricine altcineva, continuă să mă bântuie. Nu din modestie. Ci din credința că există o uniformitate necesară coabitării. Care nu exclude, desigur, unicitatea. Acel ceva mărunt care ne deosebește, în fond, pe unii de ceilalți.

Sunt un om al extremelor. Niciodată în echilibru, mereu într-un hău sau pe pisc. Sunt un om al pasiunilor trăite cu fiecare centimă de viață care mă alcătuiește. Sunt un om al mărturisilor. Fruste, dureroase, greu de procesat uneori. Sunt un învățăcel permanent. Și un om căruia nu îi e teamă să spună ”te iubesc”, atunci când întâlnește omul, contextul ori paradoxul care îl face să simtă asta.

Îmi place școala. Mai mult decât orice altceva, pe lumea asta. Mi-a plăcut mereu. Și probabil că îmi va plăcea întotdeauna. Sunt absolventă a patru facultăți și cinci mastere. Și proaspăt doctorandă în psihologie. Dar, oricât de fantezist ar suna asta, e doar rezultatul unei nevoi majore de siguranță. Pe care o iau din această dinamică maestru-discipol. Care mi-e la fel de necesară precum oxigenul.

Îmi place sportul. Pe care l-am purtat în mine o viață. Într-o agitație ce mi-e primă natură. Îmi place sportul practicat pe cont propriu, în alergări ori pedalări nocturne. Cum și cel practicat într-o comunitate de oameni. Cu reguli. Și cu o dinamică atât de asemănătoare școlii. În care un om învață pe alți oameni. Și în care fiecare livrează bucățica sa de sine, într-un schimb atât de generos de emoții, endorfine și recunoștință.

Îmi place teatrul. De care m-am desprins, de ceva vreme. Fără să o fac pe de-a-ntregul, de fapt. Căci intolerabilul din realitate poate deveni laitmotiv pentru un spectacol de calitate. Iar ceea ce e greu de înțeles ori de tolerat, în cotidian, e atât de lesne de tradus pe scenă.

Îmi place poezia. Să o scriu și să o citesc, deopotrivă. Să o cuprind altfel, la alte vârste. Să o recit, în drumurile lungi, parcurse în fiecare zi. Să o răscolesc și să mă răscolească, cum nimic altceva nu o poate face, pe lumea asta.

Îmi place psihologia. Ca știință, nu ca modă trecătoare. Pentru că îi face pe oameni umani. Chiar și pe cei inumani. Iar a găsi răspunsuri indirecte, pentru întrebări ce nu pot fi puse direct, e un real panaceu pentru relațiile interumane. Și pentru putința noastră de a ierta ceea ce, uneori, e de neiertat.

Îmi place sentimentul îndrăgostirii. Pe care, datorită nu știu cărui noroc (sau poate ghinion) de pe lumea asta, îl simt atât de deplin. Și în atât de variate contexte. Ador să mă îndrăgostesc de oameni cunoscuți pe te miri unde, care mă transformă și mă descompun în tot felul de forme care-mi sunt, uneori, străine și mie. Și ador fluturii care umblă prin mine, purtând după ei fărâma aceea de bucurie de a fi găsit o floare care să le mângâie sufletul și să le sporească credința că iubirea, în feluritele sale forme de manifestare, e totuși cea mai pură sămânță de pe lumea asta.

Îmi place să scriu. Mult. Deși au fost vremuri, în copilărie, când scrisul era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar astăzi nu mai pot să trăiesc nescriind. Pentru că asta este ceea ce am cel mai prețios, pe lumea asta. E ceea ce dăruiesc celor din jur. E ceea ce-mi dăruiesc mie. Pentru că a scrie înseamnă a mă despovăra de cuvânt, prin cuvânt. Și nu e puțin lucru.

Despre o viață de om se pot scrie multe. Nu știu dacă esențialul rezidă în lucrurile care ne plac ori în cele care ne displac. Ori în lucrurile banale, pe care le categorisim a fi nesemnificative. Acest spațiu virtual e totuși locul unde mă disec singură, riscând, desigur, judecăți și critici, ori priviri strâmbe. Dar e alegerea mea, conștientă, de a trăi așa. Cu cărțile pe față. Și pe masă. Într-un joc în care mă interesează prea puțin dacă pierd sau câștig. Căci esențial, pentru mine, e a fi participat deplin, cu toate care mă conțin și pe care le conțin.