Așa se încheie…

Așa se încheie…
Teatrul e o trecere fluidă prin timp, prin vremuri, prin societăți frământate de tot soiul de varieteuri politice. O trecere a personajelor, a situațiilor, a formelor. Și a oamenilor. Teatrul este gândul rătăcit, abandonat pe scândura pustie și regăsit de actorul care-l însuflețește.
Dincolo de freamăt, de iluzie, de visare, teatrul poate să fie și o știință exactă. Măsurabilă. Riguroasă. Constrânsă nu doar de norme estetice. O știință care știe să-și cadențeze ritmul și măsura, astfel încât să fie pusă în mișcare. Dar alteori este doar o ciornă, schițată fără nevoia unui desfășurător aprobat în prealabil de un cenzor. Fără restricții normate de societate ori de oameni. Este o jumătate de măsură aruncată la întâmplare pe un portativ rătăcit în propriile note.
Teatrul poate fi totul sau nimic aproape concomitent. Când ajungi să-i fii tot, fără să-ți fie nimic, se cheamă că ai atins un soi de perfecțiune artistică.
Marii artiști nu pot fi nici cuantificați, în integralitatea lor, nici măsurați cu instrumente teoretice. Ei pot fi admirați, contemplați sau judecați. Pot fi povestiți, creionați sau întâmplați într-un timp filtrat, un timp al firescului lor artistic, ce nu corespunde decât rareori cu placiditatea prezentului trăit de noi, oamenii obișnuiți, zi după zi.
Maia Morgenstern este unul dintre acești artiști. Completă, totală, variată, universală, ea nu poate fi fixată în paginile niciunei lucrări. Oricât de multă ar fi rigoarea. Ori de variată cerneala. Ori de bună intenția. Maia Morgenstern există deja tipărită pe retinele mentale și sufletești ale contemporanilor săi. Poate pentru cei de mâine fi-va util acest studiu. Cândva. Cumva. Dacă nu pentru rigurozitățile cronologice, măcar pentru firava dăruire a unui om de a-i fi altui om.