Oameni. De vânzare

Adeseori mă întreb dacă istoria pe care noi o știm e cea care s-a petrecut cu adevărat. Dacă e să privim în trecut prin filtrele prezentului pe care îl trăim, înțelegem că nu toată lumea scrie. Nu toată lumea relatează evenimente personale ori colective. Așa că, injust ori ba, doar unele povești intră în această cronologie atât de volatilă. Și-apoi, dincolo de selectivitatea povestitorilor, și memoria acestora este supusă îndoielii. Pentru că amintirile noastre se rescriu. Cu fiecare nouă relatare. Nu ne amintim ce s-a întâmplat cu adevărat, de fapt. Oricât ne-am bate cu pumnul în piept pentru veridicitatea versiunilor noastre de adevăr. Însă, dacă în psihologie e mai relevant impactul amintirii, în sine, și felul în care am purtat-o cu noi ani de-a rândul, în istorie ar trebui să fie semnificativă și corectitudinea faptelor.

Însă, cum istoriile personale sunt ciuntite de anii care trec peste ele, și cele sociale au parte de același destin. Și, mai mult decât timpul, granițele sunt cele care statornicesc atâtea și atâtea opinii care se distorsionează, privite fiind de pe teritorii străine. Într-un pariu nedrept între geografie și istorie.

Am văzut în această seară un spectacol – „Oameni. De vânzare”: spectacol FNT.32, scris și regizat de Carmen Lidia Vidu – care m-a pus pe gânduri. Nu neapărat pentru tematică, în sine, pentru că nu am îndeajuns de multă cultură politică, încât să judec lucrurile din perspectiva asta. Așa cum poate se cuvine pentru un astfel de subiect. Ci pentru deznodământ.

Care e prețul unui om? Cum se contabilizează astăzi o ființă umană? Și ce înseamnă, de fapt, o viață de om, măsurată fiind la scara unei planete finite totuși, în infinitatea ei?

Caut atât de des răspunsuri pentru atât de multe lucruri. Și nu prea reușesc să am toleranță la interogații personale care nu-și află o rezolvare imediată. Însă am să încerc, măcar pentru o seară, să rămân doar cu întrebările. Căci viața m-a învățat ceva ce tot uit, dar tot încerc să-mi amintesc: anume că vin și răspunsurile, când nu le mai cauți atât de asiduu.