O dimineață mahmură în Olimp

În Olimp e o dimineață mahmură. După atât de mult nectar, nu-i suficientă ambrozie să dreagă beția de cu o seară în urmă.

Timp de două săptămâni, am evadat din propria viață. M-am auto-sechestrat, în calitate de privitor, în acest joc al elitismului, al performanței, al non-umanului. Dar și al camaraderiei, al altruismului, al prieteniei. Tot ce a însemnat timp liber am dedicat olimpiadei. Văzând toate sporturile posibile. După ani de zile de nedeschis televizorul, m-am întors în timp. În copilăria în care mă uitam compulsiv la orice însemna competiție sportivă. Și-am strâns o suită de imagini și gânduri care mă țin încă în captivitatea acestui paradis olimpic. Le redau fără o ordine anume, ci așa cum mi le amintesc

• Incredibilele performanțe ale sportivilor noștri, atât de convergente discursului președintelui american John F. Kennedy, care spunea să nu te întrebi ce poate face țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru ea. Ceva ce e atât de departe de cultura noastră națională.

• Ultimul coș al lui Gabby Williams, din finala de la baschet feminin, care putea duce meciul în prelungiri.

• Decizia neo-zeelandezului Hamish Kerr și a americanului Shelby McEwen, din finala de la sărituri în înălțime, de a nu împărți aurul. Neconsolidând, astfel, o tradiție începută la olimpiada precedentă.

• Sportiva Sifan Hassan din Olanda, cu cele trei medalii de la 5000 m (bronz), 10 000 m (bronz) și maraton (aur).

• Stăpânirea de sine a lui Léon Marchand.

• Consistența mesajului celor care se află ”în arenă”, așa cum spunea Theodore Roosevelt. Nu a celor de pe margine, cărora le vine atât de la îndemână să desființeze munca a mii de oameni, printr-o suită de cuvinte îmbibate de ură.

• Căzăturile din finala pe aparate de la gimnastică masculină, la bara fixă.

• Corpurile perfect armonizate ale săritorilor în apă și ale celor de la caiac canoe.

• Gestul etiopiencei Tigst Assefa, de pe ultimele sute de metri ale probei de maraton, care mi s-a părut cel puțin nesportiv.

• Cei zece milioane de chinezi înscriși la tenis de masă. Și cele opt medalii de aur (din opt posibile) câștigate la sărituri în apă.

• Lacrimile multe curse pe obrajii sportivilor și antrenorilor lor.

• Spectatorii francezi, cu al lor ”Allez les Bleus!”.

• Impresionanta consecvență a țărilor care conduc de zeci de ani clasamentele olimpice.

• Mâinile tremurânde ale lui Novak Đoković, după câștigarea primului său titlu olimpic.

• Frumusețea surfingului.

• Vehemența culturii europene de a dăinui, de-a lungul secolelor, și minunatul cadou dăruit de către francezi, epoci de-a rândul, acestui continent.

• Cele două festivități absolut impresionante care te fac să înțelegi, o dată în plus, de ce și teatrul, și olimpismul își trag seva din aceeași Eladă.

Sunt multe amintiri rămase de la aceste Jocuri Olimpice. Care se decantează încă. Pentru un om atât de idealist ca mine, Olimpiada e certitudinea pământeană a faptului că e just să vrei să tinzi către ceva ce ți-e superior. E just să speri că te poți ridica din micimea ta umană – sufletească, profesională, fizică sau de orice altă natură – având modele. Din carne și sânge. Deși trăiesc în aceeași epocă cu a noastră, acești olimpici de pe Pământ probabil că sunt o oglindire a celor din Olimp. Revanșarzi și ei, răzbunători poate, unii cu ceilalți, prietenoși uneori, veseli, blânzi, atotputernici, lucizi, orbiți de furie ori de faimă. Însă, dincolo de inutilul regret al condiției pământene, care este aceasta și nu alta, acești oameni au înțeles că ierarhiile nu sunt o cale de discriminare și că visele nu sunt manifestări pe care le materializezi ținând ochii închiși și gândindu-te la ele, dintr-un fotoliu confortabil, fără niciun alt efort. Că sacrificiul nu e obligatoriu pentru statutul de ființă vie, dar e o condiție vitală a omului și o oglindă vie a olimpicului. Că în lumea asta mare poți să fii mediocru și să trăiești bine. Însă a ajunge pe un vârf de munte cu elicopterul nu e același lucru cu a-l urca la pas. Deși, în fond, peisajul-recompensă e același, în ambele paradigme. Dar această diferență o poți înțelege doar printr-un efort conștient, recurent și integrat deplin în conștiința ta umană.

Unii oameni se zbat pentru o idee o viață. Alții, pentru o fărâmă de metal. Alții, pentru liniște. Alții, pentru demnitate. Cea mai mare parte dintre noi ne zbatem, în fond, pentru ceva ce depășește proximitatea materială. Cea mai mare parte dintre noi credem în idealuri. Deși lumea se schimbă. Deși suntem haotici. Deși uităm de deznodăminte, atunci când plecăm la un drum, bazându-ne exclusiv pe destin, soartă, astre și alte simbolistici profund precare, adeseori. Deși ne folosim de informații primite de-a gata, aparent nenecesar a fi procesate. Acești mulți sportivi olimpici ne-au arătat însă că viața are aceleași reguli, de când lumea și pământul. Că un scop măreț necesită un mijloc sănătos și coerent. Și că orice cale scurtă care fentează un drum lung și anevoios, către oricare destinație imaginată, e la îndemână, într-un viitor imediat. Dar când nu lași pe respectivul drum bucăți din tine, energie, transpirație, timp, durere, nu te poți bucura cu adevărat de niciun peisaj și de niciun deznodământ de pe lumea asta.