Din seria: ”Că de-i vremea rea sau bună, vântu-mi bate, frunza-mi sună”

Din seria: ”Că de-i vremea rea sau bună, vântu-mi bate, frunza-mi sună”

Dragi compatrioți bucureșteni, simțiți-vă răzbunați. Am simțit astăzi toate blestemele, înjurăturile și celelalte ”binecuvântări” de natură non-religioasă pe care ni le-ați transmis, de-a lungul celor 79 de kilometri pedalați la L’Étape Romania by Tour de France. Trebuiau să fie 85 de kilometri, la drept vorbind, dar traseul a fost scurtat cu două zile înainte, de organizatori, din cauza unor lucrări care ar fi pus în pericol participanții la concurs. Dar nu-i nicio problemă, distanța lipsă a fost compensată de vânt, drăguțul de el, care și-a făcut norma pentru tot anotimpul care a trecut, și pentru cel prezent. Reîncarnat, desigur, din multele ”elogii” provenite din traficul blocat. Desigur, am completat kilometrii oficiali din traseu cu drumul dus-întors de acasă și până în Piața Constituției. Așa că sunt oarecum mulțumită de doza de sportuleț întreprinsă astăzi.

Mi-era dor de o cursă de anduranță. N-am mai avut parte de una similară de luni bune. Iar pe bicicletă sunt atât de rare concursurile la care particip, încât încerc să extrag esența asta a bucuriei pe două roți ori de câte ori am ocazia. Frumusețea curselor lungi e o diadă compusă, pe de o parte, dintr-o doză consistentă de masochism, iar de cealaltă parte, dintr-un timp îndelungat de reflecție. Căci, spre deosebire de alergări, unde îmi bubuie în urechiușe mult latino și hip-hop, la ciclism e totul silențios. Pentru că responsabilitatea statutului de concurent te obligă să fii atent și foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul tău. Asta înseamnă că Eminescu are câteva ture avans față de BUG Mafia, în materie de opțiuni sonore.

Pe vremea când eram mai tânără (adică nu foarte demult), obișnuiam să iau decizii semnificative, care să-mi schimbe într-un mod foarte concret existența de moment, în urma concursurilor la care participam. Însă, odată cu creșterea numărului de competiții, parcă nu mai simt atât de tare nevoia schimbării. Ci, mai degrabă, încerc să dezvolt un tip similar de anduranță cu acela necesar pedalării în condiții mai mult sau mai puțin prielnice. Căci viața e și cu rafale de vânt, și cu picături de ploaie, și cu secetă. Și-apoi, schimbările bruște de azi nu te pot pregăti pentru condițiile meteo de mâine. E necesară habituarea, mai mult decât orice altceva.

Poate că mi-ar plăcea să povestesc mai multe. Despre temerile că n-o să pot încheia cursa, condiționată fiind de viteza minimă impusă de organizatori. Ori despre faptul că mereu am sentimentul că nu sunt suficient de antrenată. Ori că, neștiind să merg în pluton, temându-mă atât de tare de neprevăzut, pedalez singură și îmi îngreunez mult travaliul sportiv. Ori că, de data aceasta, n-am mai apelat la prea multe mecanisme de coping – nici blestemându-mi alegerile, nici recitând prea multe poezii. Însă ce e important, cu adevărat, este că a fost o cursă frumoasă, de care m-am bucurat pe deplin. Alături de mulți copii care ne zâmbeau, de pe margine. Și de oameni care ne aplaudau și ne încurajau. Și de mulții voluntari, cărora le mulțumesc pentru efortul lor susținut. Cum le mulțumesc și instructorilor mei de la sală, ale căror vorbe de duh și urlete mă țin mereu pe linia de plutire, când îmi vine să-mi iau câmpii de prea mult entuziasm sportiv. Ca să-l citez pe unul dintre antrenori, nu există ”nu pot”, există ”nu vreau să mă doară”.

Știu că toamna înseamnă final de vacanță, de bronz, de timp liber. Pentru mine însă, toamna e alter ego-ul melancoliei mele infinite, pe care o port ca pe un dar de mare preț și la care n-aș renunța pentru nimic în lume. Așa că vă doresc să primiți această lună nouă cu măcar un sfert din bucuria cu care o primesc eu. Îndemnându-vă, cu toată credința, către orice formă de mișcare, atât cât vă permite timpul, corpul și entuziasmul. Oferiți-vă acest dar cu adevărat prețios!