Fericirea e un lucru mărunt

Fericirea e un lucru mărunt. Oricât ne-am lăsa copleșiți de marile deziderate ale vieții, de ideile înalte, de mizele pe care le credem fundamentale, pentru că fac parte dintr-un tablou social în care ne dorim cu disperare să ființăm, în cromatici care să ne și diferențieze, dar să ne și integreze, oricât ne-am dori cerul cel înalt, nimic nu e mai de preț ca o stea simplă, solitară, căzând pe pământul acesta care cu greu reușește să ne mai înrădăcineze întru echilibru.

Astăzi a fost o zi lungă de activități sportive continue. De la 8 dimineața până la 8 seara. 9 clase la #BeHealthy Festival & #BeHealthy KIDS RUN și celebra alergare The Color Run București Night 2024, la final de zi. Pe vremuri, când prestam heirupisme de felul ăsta, mă gândeam că am totuși ceva scrântit la căpșor, de vreme ce aleg, din proprie voință, să-mi chinui bietul corp în atâtea feluri distincte. Însă, între timp, am fost și m-am cercetat. Ca orice absolvent de psihologie responsabil. Și am descoperit că n-am nimic patologic. Doar niște trăsături de personalitate care îmi încurcă mai degrabă realitatea emoțională decât pe cea pragmatică, concretă. Iar acest heirupism e doar mecanismul meu intern de redelimitare a granițelor propriilor limite, neputințe ori angoase care ne spun să ne oprim când poate că am mai putea un pic, la drept vorbind. Și mijlocul de a-mi consuma infinita energie pe care am avut norocul s-o primesc, în traiectul ăsta sinuos al propriei existențe.

A plouat astăzi consistent. Inclusiv la Roaba de cultură, unde s-a desfășurat evenimentul prietenilor mei de la World Class Romania. A plouat și totuși n-am plecat. Nu eu, ci noi. Și asta pentru că undeva, în sinea noastră, a celor care mergem la clase de ceva vreme, s-a inoculat acest sentiment de familie. Și de apartenență. Și de necesitate de a sta laolaltă. Depășindu-ne limitele. Și noi, și instructorii care se află în fața noastră. Inutil să spun că îi iubesc pe acești oameni care mi-au făcut viața mai bună în felurite moduri. Inutil nu pentru că sentimentul, în sine, nu e unul care merită a fi menționat, ci pentru că sper ca, după atâtea întâlniri, ei să simtă asta, fără ca eu să o tot repet. Inutil să spun că mi-au lipsit, mulți dintre ei, pe care i-am revăzut după multă vreme, pentru că am absentat destul de mult de la sală, în prima jumătate a anului. Inutil să spun că fiecare întâlnire cu ei e o evadare din banalitatea vieții ăsteia. Nu pentru că am face lucruri excepționale, întâlnindu-ne în parc sau într-o sală de sport. Ci pentru că, atunci când transpiri laolaltă cu alți oameni, fiind vulnerabil, inegal și inestetic, oferi o fărâmă non-comercială de tine. Și asta e extrem de prețios.

Am încheiat seria festivalieră din prima și a doua parte a zilei cu clasa regină – #bodycombat100, cu soare pe cer, după atâta vânt și ploaie, și cu un fluture pe care unul din tovarășii de suferință mi l-a dat. Și care n-a zburat imediat ce l-am primit. Atât de mult m-a bucurat fărâma aceea de viață care mă oglindește atât de tare, în zborul ei permanent. Și care s-a oprit câteva secunde. Cred că am trăit asta pentru prima oară în viață. Cu toată epuizarea momentului, am înțeles cât de absurde sunt multe din lucrurile pe care le facem, și cât de mult seamănă toate nu doar cu celebrul Sisif, ci și cu încercarea atât de naivă, a multora dintre noi, de a captura un fluture care nu vrea altceva decât să zboare. De bunăvoie vine doar când alege el să vină. Și ce prețios ar fi să înțelegem, fiecare în parte, să nu alergăm inutil după himere. Ci să avem înțelepciunea să așteptăm, atât cât e nevoie, ca himerele să capete materialitate. Cu riscul, desigur, ca așteptarea să capete iz de veșnicie.

Am pus o nouă filă de poveste la acest necunoscut numit viață. O filă fragilă, dar presărată cu bucăți mici de fericire. Mulțumesc din tot suflețelul meu tuturor celor care mi-au oferit astăzi un zâmbet, chiar printre picături de ploaie! Și mulțumesc organizatorilor celor două evenimente, atât de necesare! You rock and roll!