Teatrul, o mașinărie cu multe rotițe

MOTTO: „Când cineva nu e în stare să simtă şi să-şi manifeste recunoştinţa, atunci ceva lipseşte din umanitatea sa. Un om poate fi aproape definit prin atitudinea sa faţă de recunoştinţă” (Elie Wiesel).
Teatrul e o mașinărie cu multe rotițe ce scârțâie disonant. Cu piese de dimensiuni și forme diferite, greu de adus laolaltă, greu de alipit, greu de manevrat. E un mecanism fără echilibru, care se menține drept dintr-o inerție lipsită de logică, de cele mai multe ori. O inerție alimentată de scândura aceea desuetă, care s-a desacralizat aproape în totalitate. O inerție alimentată de bucuria naivă a celor care aleg să-și consume o fărâmă de timp în sala de spectacol.
Teatrul nu e drept. Nu e nici bun. Pentru că ce e drept, în esență, e de prea multe ori rău. Și ce e bun, e de tot atâtea ori nedrept.
Teatrul e detestabil. Și e adorabil. Deopotrivă.
A fi director de teatru nu e o poezie cu rimă, ce sună întotdeauna armonic. E o meserie cu nerv și cu nervi. Nu vreau să aduc elogii directorilor de teatru. Unii au suficiente păcate. Eu lucrez însă în teatru. Ba chiar trăiesc în teatru, mai mult decât oriunde altundeva. Trăiesc și lucrez și respir zi de zi alături de un om care este director de teatru. Directoare, mai exact. Un om cu care am avut mai multe conflicte și păreri în contradictoriu decât cu oricine altcineva de pe acest pământ. Un om care nu are managementul în sânge, dar care are teatrul în ADN. Un om căruia cei din jur au început să-i numere păcatele, uitând să-i facă inventarul calităților. Un om de teatru pursânge, care în cei 5 ani de mandat a reușit ceea ce alții încă mai încearcă cu teatrele lor – să reconsolideze și să modernizeze o clădire ce nu mai fusese reparată din anii ’40. Un om care a reușit să resusciteze un teatru îngropat în uitare chiar și de către cei apropiați lui. Un om care a pledat cauza teatrului pe care îl conduce pe te miri unde, pentru a-l ține viu, în perioada anilor de reparații. Un om care a readus publicul în sala de spectacole. Care a bătut la ușile tuturor directorilor de teatru din București, agâțându-se de promisiunile lor, pentru a putea să jucăm, să repetăm, să producem spectacole noi. Luni în șir. Fără un sediu și fără o scenă proprie. Un om care și-a protejat trupa, în ciuda tuturor vehemențelor administrative. Un om care nu a cerut recunoștință. Și pentru că nu a cerut-o, nici nu a primit-o.
Eu îi mulțumesc acestui om perfect și imperfect deopotrivă. Acestui artist manager și manager artist. Pentru că este și pentru că ne este. Sper ca, mai mult decât oricine, ai mei colegi să fie cei ce citesc asta. Pe post de aducere aminte măcar.