Ziua Națională, la Parcul IOR

”Ca un copil aștept dimineața, până la lacrimi mi-e dragă viața”

Parc IOR. Ziua Națională a României. 8.30 a.m. 2 grade Celsius (la umbră). Un domn de 70+ îi spune altui domn, de 70+

– Ce faci, tinerețe? Alergi?

”Nu cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi.” Dacă ar fi să mă iau după Coșbuc, aș renunța să mai forez prin propriile emoții și gânduri într-un continuum extrem de anevoios. Și aș înțelege că a mă bucura de ceea ce mi-a dat natura – anume un infinit entuziasm și o nesfârșită energie – ar fi mai mult decât suficient ca să fiu fericită. Orice ar însemna asta.

Am avut astăzi parte de un al cincilea maraton al vieții mele absolut superb. Cred că doar primul m-a bucurat mai tare. Pentru că primul maraton și prima iubire, vorba ceea, nu se uită niciodată. Însă astăzi a fost prima alergare, din multele pe care le-am prestat în ultimul an și ceva, în care n-am purtat războaie mentale cu nimeni. N-am avut dialoguri revanșarde. N-am ruminat în conversații trecute pe care mi le-aș fi dorit altfel decât au fost. Nu mi-am tocit energia în emoții păguboase, care să-mi complice și mai tare existența de moment. Vorba lui Shakespeare, ”azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat prin soarele lui York, în toi de vară”. Așa că am început dimineața într-o primă zi de iarnă, care s-a transformat rapid în toamnă, și-apoi în primăvară. Atât de darnică a fost temperatura pentru o alergare de anduranță. Incomparabil mai bună decât la precedentul maraton, complet canicular.

Pentru că, după cum spuneam aseară, am alergat fix zero kilometri în ultima lună, ca pregătire pentru acest maraton (nu faceți ca mine!!!), singura șansă de a-l fi terminat era să am un pic de strategie. Cum kilometrii nealergați nu-i puteam recupera de ieri până azi, am compensat la capitolul nutriție, hidratare și tactică de alergare. Și, bonus, am citit câteva capitole dintr-o carte profund inspirațională pentru heirupiști de-al de mine – ”Născuți pentru a alerga” de Christopher McDougall. Că ce altceva puteam face? Am descoperit cu surprindere (am avut nevoie de alte patru maratoane și multe semimaratoane în care am mers de-a bușilea) cum ar fi corespunzător să te hrănești în timpul maratonului. Mai exact, cum să iei geluri. Mare mi-a fost mirarea că ar fi de dorit să începi să le consumi cu ceva vreme înainte să capitulezi complet. Ca să aibă și o utilitate carbohidrații ăia ingerați. Eu, după cum am mai povestit, m-am împăcat tare greu cu gelurile până azi. Practic, le luam cu mine și le duceam într-o plimbare în pas alergător. Dar nu le foloseam. Motiv pentru care simțeam că mă descompun, printr-o simplă logică chimică, de pe la jumătatea maratonului încolo.

Însă tot răul spre bine. Dacă eram colapsată la kilometri, mi-am jurat pe toți sfinții că voi lua geluri, ca la carte. Căci era singura mea opțiune de a încheia cursa. Cu toată teama de crampe, știam că vor trece rapid. Trebuia doar să rezist vreo 30 de secunde, și eram ca nouă. Și, de data asta, chiar le-am luat. Trei geluri, consumate în șase ture, cu o meticulozitate de ceasornicar, plus un lichid semi-dubios care să-mi crească energia. În primele trei ture și în ultima am mers fără alt suport nutrițional. Și, sigur, pentru o hidratare corespunzătoare, un pahar de electroliți la fiecare tură de parc, de 4 kilometri. Aici, de fapt, am oscilat cu apa, de la o tură la alta.

Am plecat de acasă cu unicul gând de a nu mă opri. Pentru că la precedentul maraton chestia asta m-a îngropat complet. Și cu un alt gând, să alerg constant, fără erupții vulcanice cauzate de Thalia și 50 Cent. Am zis că, doar dacă mă îndeamnă Gică Petrescu (căci da, am ascultat și asta) la sprinturi, mă bag. Altfel nu. Și el, săracu’, numa’ la pahare mă îndemna. Așa că am stat potolită. Iar al treilea gând a fost să fac pași mici. Să nu mă aventurez nicicum, nici măcat la început. Iar când nu voi mai fi putând de niciun fel, să păstrez strategia asta. Am reușit, cu mult ajutor divin, ce-i drept, să nu mă opresc deloc. Deși între kilometrii 30 și 38 mi se învârtea toată viața în cap. Dar i-am dus, într-un final. Cu niște dureri demne de cea mai bună dintre cauze. Pe această cale, îi mulțumesc lui Daniel că a alergat cu mine turele 8 și 9, și mi-a ținut mintea ocupată. Ultimii 4 kilometrii – practic, ultima tură de parc – i-am alergat cu inima, cu imaginația și cu bucuria de a ființa pe pământul ăsta așa, și nu altfel. Am simțit cu adevărat catharsis-ul.

Am avut un playlist nou nouț – cu mult latino, mult blues, mult folk și mult mai puțin hip-hop. Pentru că așa sunt eu, o ființă liniștită și serenă (mă rog…). Dar, pentru că nu puteam sărbători Ziua Națională în alergare decât ascultând ceva foarte național, am petrecut ceva timp alături de sus-numitul Gică Petrescu, Gabriel Dorobanțu, Dan Spătaru, Anastasia Lazariuc și Laura Stoica. Și a fost tare tare bine.

Mă bucur cum nu pot spune în cuvinte că am ales să particip la maraton și anul acesta. Chiar am avut parte de o cursă frumoasă, cu toate neajunsurile sportive cauzate de lipsa de alergări prealabile. De data asta, am învățat și lecția pregătirii din afara pregătirii sportive. Incluzând recuperarea de după, care e la fel de importantă precum pregătirea pentru cursă.

După opt zile în care am întreprins trei maratoane sportive – 7 ore de cycling, 11 ore de sportuleț divers, cu clase variate și 5 ore și 18 minute de alergare neîntreruptă – mă simt cu adevărat liberă. Pentru că am avut un milion de anxietăți înaintea fiecăruia dintre cele trei evenimente. Nu știu care a fost mai greu, căci fiecare are algoritmul său de calcul. Iar dacă la clase te bucură tare mult că e cineva care-ți amintește să respiri, din când în când, la alergare îți creionezi propria schemă de calcul, dând la iveală tot felul de necunoscute din sinele propriu, care-și află identitatea în ecuații complicate, ce doar într-un sport de anduranță pot fi dezvăluite.

Știu că mă tot repet, însă ce dar minunat e mișcarea. Fie că o traducem prin alergări solitare, clase de grup, pedalat cu prietenii ori mai știu eu ce altă formă. Și pentru că mișcarea înseamnă nu doar singularitate, ci și comunitate, amintesc de cauza pe care am susținut-o astăzi, prin cei 42 de kilometri de alergare – cea a lui Robert, a cărui poveste o găsiți aici: https://www.inimidecampioni.ro/campioni-pentru-robert/ . M-aș bucura tare mult să-l sprijiniți pe acest băiat. Eu m-am gândit astăzi de multe ori la povestea lui și a fost un imbold foarte puternic de a continua aventura asta până la capăt.

Mulțumesc tare mult tuturor instructorilor care mă antrenează, și mă terorizează, și mă ceartă, și mă corectează, și mă fac să mă zbat în fel și chip pentru un ”bravo” (pe care îl aud semestrial și, probabil, din greșeală)! La drept vorbind, știu că n-aș putea duce toate nebuniile mele sportive fără voi! Și nu-s puține! Vă mulțumesc din tot suflețelul meu, cu iubire și recunoștință!

Mulțumesc tuturor celor care au donat și vor dona pentru Robert! Apreciez peste măsură gestul!

Mulțumesc tuturor prietenilor cu care m-am întâlnit astăzi pe traseu, care mi-au zâmbit și mi-au spus o vorbă bună! A fost tare prețios!

Mulțumesc părinților mei care, la fiecare aventură sportivă pe care o prestez, mai fac câte un proces de reamintire cu instrucțiunile de folosire ale propriului copil și cu pașii pe care nu i-au respectat! Că prea am multiple dereglări de sistem.

Și vă mulțumesc vouă, celor care citiți ce scriu, că nu scriu chiar puțin! Înseamnă mult pentru mine!

P.S. Pentru cei care se întreabă ce e cu cei 195 de metri, care încheie distanța de maraton, legenda spune cam așa: pe lângă distanța parcursă de bietul Phidippides de la Marathon la Atena, de 40 de kilometri, au fost adăugați alți doi kilometri și ceva în anul 1908, la Olimpiada de la Londra. Pare că Regina Alexandra a poruncit ca splendida cursă de maraton să înceapă de pe peluza Castelului Windsor, astfel încât moștenitorii coroanei (mititei, cum se găseau, la momentul ăla) să poată vedea concursul din camera lor. Iar destinația finală trebuia să fie în fața lojei regale a stadionului olimpic.

P.P.S. Vorba lui Kirițescu: ”N-am blestemat pe nimeni în viața mea! Și nici nu blestem… Dar să dea Dumnezeu să-i îngroape fără pantofi în picioare și fără fanșon pe cap! Maica precista și sfânta Filofteia…” Că după 40 de kilometri, ultimii doi și un pic sunt fix cireașa de colivă.