Gazela și leul
”În fiecare dimineață, în Africa se trezește o gazelă. Ea știe că trebuie să alerge mai repede decât cel mai rapid leu, altfel va muri. În fiecare dimineață, în Africa se trezește un leu. El știe că trebuie să alerge mai repede decât cea mai înceată gazelă, altfel va muri de foame. Nu contează dacă ești leu sau gazelă, atunci când răsare soarele ai face bine să începi să alergi.” (Roger Bannister)
Contrar credinței pe care am putea-o avea, la o primă vedere, despre frică – anume că este exclusiv dezadaptativă, ea are și un rol adaptativ. De a ne proteja. De noi înșine, de alți oameni, de contexte sociale, de fenomene naturale. Sigur că e un ”mușchi” pe care îl tot lucrăm de-a lungul vieții. Și lucrurile de care ne temeam, când eram mici, ne-au transformat, la vârsta adultă, în niște Gulliveri înconjurați de pitici. Dar exercițiul repetat nu anulează întotdeauna spaima. Un maraton, ori de câte ori l-ai repeta, e o aventură, în sine. Și un teren de joacă cu multe obstacole. Și cu multe necunoscute. Știi după câți kilometri intervin angoasele, durerile, neputințele. Știi cam pe unde începi să regreți decizia de a fi alergat într-o cursă atât de lungă și atât de solitară. Știi ce-o să te doară și de ce. Ca și cum preoteasa Pitia s-ar reîncarna, înainte de fiecare cursă, și ți-ar livra bucățica de destin pe care urmează s-o ingerezi. Și, indiferent dacă oracolul din Delphi e o certitudine sau o biată plăsmuire a Antichității, cât de mult ne-am dori să putem avea parte de atâta materialitate a realității, în viața noastră de zi cu zi, înainte ca aceasta să se întrupeze în cotidianul fiecăruia dintre noi.
M-am înscris acum două zile la maratonul de mâine. Din multiple motive. Unul, și cel mai important, pentru că nu am mai alergat deloc în ultima lună. Ceea ce, cu toate antrenamentele mele multe și variate, e cel puțin aventuros, ca să nu spun nebunesc. Pentru că niciun alt antrenament nu substituie alergarea, ca atare. Apoi, pentru că îmi amintesc foarte clar cât am degerat anul trecut, la aceeași competiție. Și cât de greu mi-a fost să reușesc să-mi stabilizez cât de cât temperatura corpului, astfel încât să nu ajung la hipotermie. Doar că mie îmi place să-mi testez limitele până la un paroxism pe care nici nu mă mai deranjez să-l înțeleg. Căci e parte din tot ceea ce sunt. Și nici nu pot, nici nu vreau să mă împotrivesc lui.
Maratonul de anul trecut, de pe 1 Decembrie, m-a determinat să iau o decizie care mi-a reconfigurat complet tot acest an. O decizie pe care am regretat-o, în parte. Și pe care am înțeles-o, în parte. Însă nu doar micile și marile decizii sunt parte din deznodământul alergării unui maraton. Ci noua ființă care se naște în tine. Cu la fel de multă durere fizică și emoțională ca la prima naștere. Mi-aș dori să cred mai puțin în sintagma ”no pain, no gain”. Însă durerea resimțită în fiecare centimetru de corp, în timpul unei alergări de anduranță, te descompune complet. Pentru a te recompune altfel. Îndeajuns de recognoscibil pentru ceilalți, dar atât de diferit pentru tine însuți.
Mi-e frică de cursa de mâine. Mi-e frică de frig. Mi-e frică de gândurile multe care mă bântuie. Mi-e frică de faptul că am zero kilometri alergați în ultima lună. Dar știu că am nevoie de toate lucrurile astea să pot exista în felul în care eu vreau să exist. Și pentru că orice fel de alergare are o duală semnificație, întotdeauna – a alergătorului și a celorlalți din jurul său – aș vrea să dedic acești kilometri pe care îi voi parcurge mâine lui Robert Szucs. Pe care nu îl cunosc personal, dar căruia îi cunosc o mică parte din poveste. Robert este instructor de fitness la Timișoara, iar cu câteva luni în urmă a suferit un accident prin care i-a fost amputat piciorul stâng. Cu toate astea, s-a întors în sala de sport, atunci când starea fizică i-a permis. Robert are un copil de nouă luni și probabil o voință pe care puțini dintre noi o avem. El are nevoie de o proteză extrem de costisitoare, pe care familia lui nu și-o permite, la acest moment. Deși nu îl cunosc, îi cunosc pe colegii lui de la București. Care mie, personal, mi-au întins o mână de ajutor și m-au scos dintr-o groapă emoțională din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Din recunoștință pentru ei și din respect pentru uriașa voință a acestui om, vă rog, pe toți cei care doriți, să donați o sumă, oricât de mică, pentru Robert. Link-ul îl găsiți aici.
Am nevoie reală de niște pumni bine strânși mâine dimineață. Promit să revin cu povești de pe ”frontul” sportiv din parcul IOR.
✦