Creația și creatorul

Istoria e, de multe ori, injustă. Atunci când creația îl depășește pe creator. Don Quijote ar câștiga detașat alegerile în fața lui Cervantes, pe orice meridian al planetei ăsteia. Chiar și Hamlet cred că l-ar învinge pe Shakespeare, cu toată justețea dramaturgică care i s-ar cuveni bardului britanic. Și celebrul revizor l-ar lăsa pe Gogol uitat pe un buletin de vot nedrept. Și-atâția alții ca ei.

Totuși, faimosul dicton cu o paternitate atât de disputată – ”Cine își uită istoria riscă să-i repete greșelile” – pare să-și regăsească ecoul și în prezent. Și autorii moderni sunt surclasați de operele lor. Fie din rațiuni de marketing, fie pentru că cercul nemângâiat al istoriei livrești, devenit vicios, conform predicțiilor lui Eugen Ionesco, își pretinde și astăzi doza lui de materialitate.

Nu știu câți au auzit de James Clear, dar cu siguranță mult mai multă lume știe de cartea sa – ”Atomic Habits”. E un volum care vorbește despre obiceiurile noastre cotidiene și despre felul în care le putem îmbunătăți, pentru a ne spori calitatea propriilor existențe. Sigur că dintr-o astfel de carte nu putea lipsi mișcarea, acest deziderat al fiecărui început de an, al unei majorități covârșitoare trăitoare pe planeta asta.

Acum ceva luni, când citeam cartea, mă găseam în fericita postură a cuiva care făcea mișcare cu nemiluita. Ba chiar m-aș mai fi putut și opri, din când în când. Așa că ăsta nu era unul dintre motivele pentru care simțeam acest volum a fi inspirațional, în vreun fel. Doar că viața se schimbă, prioritățile se schimbă și ele, nivelul de voință și de entuziasm e uneori deficitar, în raport chiar cu propriile dorințe și nevoi. Și iată că mă găsesc acum într-o perioadă în care merg cu mare greutate la sală. Sau la orice altă formă de mișcare. Din rațiuni care țin de energia mea de moment și de putința mea de a investi această energie limitată în toate locurile în care trebuie sau vreau să o investesc. Acum două zile m-am îmbrăcat, chitită să ajung la sală, după niște zile bune de pauză. Doar că, în drum spre Mega Mall (unde e cea mai apropiată locație de casă), mi-am dat seama că n-am niciun elan. Și m-am întors acasă. Eram la un semafor distanță. Și totuși n-am reușit să mă mobilizez îndeajuns. Iar în momentul ăla mi-am amintit de James Clear. Și de felul în care ”rezolva” el tipul acesta de neputință, care ne lovește pe toți, în niște momente: anume să te îmbraci și să te duci până la sală. Fără să faci absolut nimic acolo. Doar să bifezi această acțiune. Pentru că, odată ajuns, vei fi foarte tentat să nu lași această investiție de timp să plutească în neant. Și, chiar dacă stai doar cinci minute acolo, dar păstrezi cursivitatea repetiției drumului până la sală în fiecare zi (sau câte zile pe săptămână îți propui să faci asta), vei implementa acest nou obicei. Bun și sănătos pentru corpul și mintea ta.

Am mai spus asta, dar o repet de dragul contextului zilei de azi. Merg la sală la World Class Romania din pură întâmplare. Așa m-a dus viața. Puteam merge în oricare alt loc, dar s-a nimerit să fie ăsta. Nu e o sală perfectă. Și nici nu are angajați perfecți. Nici instructori perfecți. Nici clienți perfecți. Nici aparate care să strălucească atunci când le arunci o privire nu neapărat prietenoasă, ca înspre orice alt obiect de potențială tortură. Nu e nici măcar o virgulă acolo perfectă. Pentru că această entitate corporatistă, în scripte, e ”în teren” un spațiu plin de oameni. Imperfecți, desigur. Căci nu-i nimic pe planeta asta care să nu semene cu un pahar de apă – pe jumătate plin, pe jumătate gol. Dar felul în care alegem să privim cele două jumătăți ne direcționează foarte tare atenția, în viața asta. Și e o alegere dacă privim plinul sau golul din paharele care suntem noi sau cei de lângă noi.

Am mers la World Class la 26 de cluburi (din cele 33) din București și la cele două din Constanța. M-am antrenat cu mai bine de 60 de instructori de clase de grup, și cu câțiva antrenori personali. Am mers în toate anotimpurile, în toate sectoarele orașului, în toate zilele săptămânii și la toate orele posibile. Așa cum e acum, imperfect în felurite moduri, World Class a reprezentat pentru mine un instrument absolut fundamental pentru a-mi crește calitatea vieții. Fizic, psihic, emoțional, uman.

Știu că suntem un popor care umblăm cu pietrele în buzunar, doar doar ne-om întâlni cu cineva înspre care să le aruncăm. Și sigur că motive se găsesc. Oricât am căuta pe lumea asta, nu cred că vom găsi prea mulți oameni, organizații sau orice alt fel de entități care implică efort și concentrare umană, care să nu aibă un călcâi al lui Ahile. Doar că putem, văzând acest călcâi, fie să-l lovim, fie să-i sugerăm potențialului Ahile să caute ceva obiect vestimentar, care să-l apere de alte viitoare expuneri.