Absurdul ca unică rațiune

În retorica teatrului ionescian, absurdul este unica rațiune posibilă. Astăzi însă, acest absurd pare să aibă sens. Și să-și găsească ecou în realitatea cotidiană. Ionesco spunea că ”viii sunt rari”. Și-avea dreptate. Atunci, ca și acum. Probabil că nu-și imagina spre ce fel de non-ființare ne vom îndrepta. Însă intuiția lui a fost corectă. Nu doar pentru că suntem ancorați în tehnologie mai mult decât în propria viață. Ci pentru că suntem tributari unui egocentrism aproape rinocerizat. Pe altarul căruia ne închinăm fără pic de judecată.

Totuși, poate că pe undeva, Ionesco s-a înșelat. Și poate că umanismul nu a murit pe de-a-ntregul. Și poate că nu doar o mână de sentimentaliști îl mai invocă pe ici, pe colo.

Ionesco a murit cu 29 de ani în urmă, într-o zi de 28 martie. Dar e încă atât de viu. Și-atât de dureros, pe alocuri. De citit. De înțeles. De tolerat, uneori. Și de consumat în ”cercuri” la fel de vicioase ca odinioară.

Ce ciudat. Ce bizar. Și ce coincidență.