Port chipul eternității mele

Pentru că l-am iubit cândva, și pentru că i-am dedicat jumătate din disertație (cealaltă jumătate e a lui Ibsen), și pentru că s-a născut într-o zi de 29 ianuarie, și pentru că e atât de actual și astăzi, la 163 de ani de la nașterea sa, las aici câteva rânduri scrise despre Cehov, cu trei ani în urmă. Întru aducere aminte. Întru o reîntoarcere la textele sale. Și întru conștientizarea faptului că succesiunea secolelor nu creează tipare noi. Ci schimbă doar forma, nu și fondul matriței.

”Cehov poate fi privit astăzi ca un autor anost. Pentru că lumea lui nouă este mereu departe, mereu dincolo. Totuși, personajele lui sunt cele mai autentice din întreaga istorie a literaturii dramatice. Sunt cele care surprind fibra unei realități pe care predecesorii noștri au parcurs-o, fără prea multe romanțări estetice. Ne este greu să-l citim astăzi, pentru că scrierile lui sunt încă atât de contemporane neputințelor noastre. Și la fel de angoasante precum strigoii lui Ibsen, ce bântuie dincolo de secole și de cronologii conștiințele unei umanități ce va accepta doar cerul înstelat al lui Kant, negând, întru veșnicie, norma morală.

Timpul lui Cehov are o cronologie inversă. Ticăitul scenelor care se succed se derulează cu un dinamism static. Orice nou episod merge către trecut, iar prezentul îl regăsim abia în scenele finale. Personajele lui ar fi avut nevoie de marcajele existențialiste ale lui Camus, și de întrebările pe care acesta și le pune. Anti-eroii cehovieni îi întâlnim în mitul lui Sisif nu ca martori, ci ca participanți activi la o corvoadă a cărei recurență nu duce nicăieri. Angoasele pe care Heidegger le teoretizează la jumătatea secolului XX le regăsim în replicile personajelor lui Cehov: „De unde sunt? Cine sunt?”, „Poate vi se pare doar că existăm… de fapt, nu suntem aici, cine mai știe… nimeni nu știe nimic”. Spleen-ul lor permanent are un fundament social ce rămâne permanent blocat într-un plan secundar, din pricina neînsemnatelor dialoguri, rostite mereu din avanscenă.

Cehov nu a avut o soartă postumă bună. Contemporanii l-au privit ca pe un „tragedian fără voie”, lucru care l-a derutat și iritat, deopotrivă. Nici moștenirea sa nu a fost preluată în alți termeni. Speculațiile pe această temă sunt, încă, nenumărate. Scrisorile ni-l arată refractar, în raport cu percepția sa publică literară. Fondul său melancolic, adeseori absurd, rezidă în toată creația de final, apăsată de fluxul sporit al schimbărilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ceea ce reprezintă un uriaș impediment în receptarea pieselor sale, de către actualitate, într-o cheie comică.

Și Ibsen, și Cehov sunt creatorii unor personaje damnabile. Nu le putem privi, fără să le judecăm. Nu ne putem apropia de ele decât din postura inocenților. Prea rar ne punem problema analizei acțiunilor acestor protagoniști prin prisma propriilor păcate. E mai lesne detașarea și falsa auto-obiectivare. Dacă am reuși, totuși, să ne privim pe noi înșine în oglinda faptelor rele pe care le facem, nu doar a celor bune, am judeca altfel tot acest eșafodaj moral. Poate că ingrata mamă Arkadina, ori reprobabilul primar Stockmann ar părea mai umani, dacă „lupa” adevărului ar fi îndreptată și către propriile conștiințe, nu doar către acești eterni damnați.”