Oglinzile necesare

Teatrul care te transformă e teatrul care te rănește. Care râcâie coaja aia de care ai uitat, până când amintirea redevine la fel de vie precum momentul ce a creat leziunea inițială.

Teatrul care te transformă e teatrul care cioplește în mirajul cortinei, până nu mai rămâne altceva decât o scândură a realității fruste, îmbălsămate în substanțe al căror miros ne strânge stomacul.

Teatrul care te transformă e teatrul care îți râde în față pentru că tu, spectator, ești de fapt actorul unei scene translocate, de dragul unei convenții la care aderăm benevol.

Teatrul care te transformă e la fel de real precum oamenii care te transformă. Nici acest tărâm al efemerității, nici inșii care ne așează pe paturi improvizate, pentru câteva forări pe cordul nostru deja alterat (într-un prolog de care nu suntem conștienți) nu funcționează altfel decât prin incizie.

”Vindecarea a venit din posibilitatea de a nega realitatea.” Așa se încheie spectacolul lui Thomas Ostermeier – O ISTORIE A VIOLENȚEI, o coproducție Schaubühne Berlin cu Théâtre de la Ville Paris, Théâtre National Wallonie-Bruxelles și St. Ann’s Warehouse Brooklyn.

Un deznodământ despre iertarea prin uitare. Ori despre o lege răsturnată a talionului.

Ce necesar e teatrul uneori…