Un timp al teatrului

Cândva, a existat un timp al teatrului minuțios construit. Negociat la centimă. Un timp al teatrului care știa să spună „stop”, în loc de „play”. Un timp pierdut. Rememorat adeseori. Nu doar în contexte izolate. Ori în forme la fel de izolate. Un timp frământat cu grijă. Cu aleasă rigoare. Și, mai ales, cu răbdare.

Acest timp al teatrului s-a crispat, s-a disipat și, într-un final, a dispărut. Ascuns în spatele unei pendule de odinioară, ori acoperit de decoruri prăfuite și inutile. S-a ghemuit într-un abandon conștient, de teamă să nu fie alterat de graba cotidiană. Cu care se intră pe scenă. Cu care se fac repetițiile. Cu care se citesc textele. Cu care se dau replicile. Cu care se schimbă privirile.

Timpul teatrului a înțeles ceea ce oamenii teatrului încă încearcă să înțeleagă. Anume că te poți scrileji, dacă stai adesea lângă obiecte ascuțite. Îți poți scrijeli sufletul, mintea și, într-un final, pasiunea.

Timpul teatrului a rămas lucid. Și a dispărut. Din precauție. Și din teama de a nu se mecaniza întru totul.