Oaze teatrale

La acest moment, în România, există o angoasantă incapacitate de a departaja spectacolele. Comedii, tragedii, drame, tragi-comedii, vodeviluri, toate acestea sunt convenții. Care nu reflectă neapărat realitatea scenică. Adevărata departajare a spectacolelor ar trebui să fie condiționată de miza lor – dacă sunt producții canalizate exclusiv către loisir, fără alte deziderate, în subsidiar, ori producții cu miză.

Cele care păcălesc și se auto-păcălesc, totodată, atunci când vorbim de un scop precis, sunt teatrele susținute din bugetul de stat. Neavând nici direcții clare, nici nevoia de auto-finanțare, își disipează mizele în eter. Și ajung să nu mai aibă, de fapt, nicio miză. Pentru că, la drept vorbind, atunci când vrei să schimbi un întreg univers, nu reușești să te schimbi nici măcar pe tine.

Totuși, există în țară câteva „insule” teatrale cu orizonturi de așteptare mărunte. Orizonturi ale căror raze bat pe suprafețe mici. Dar în direcții concrete. Sunt acele spații non-convenționale care se luptă pentru fiecare nouă experiență teatrală pe care o creează. Acele forme de teatru numit „social”. Deși titulatura aceasta poate că nu-i ajută în totalitate. Pentru că teatrul a fost dintotdeaua social. Și politic. Și educativ. A fost și ar fi trebuit să-și păstreze această menire.

E vorba de Centrul de Teatru Educațional Replika și de REACTOR de creație și experiment. Vorbesc de ele în contextul FNT – Festivalul National de Teatru / The National Theatre Festival. Care respiră prin aceste două spectacole – LIMITE și BALADELE MEMORIEI, produse de către cele două entități teatrale. Respiră pentru că nu e apăsat de greutatea făgăduielilor fanteziste și a speranțelor perpetue care însoțesc, justificat ori ba, an de an, producțiile participante la FNT. Respiră însoțit de „promisiuni” teatrale concrete. Cu finalitate imediată.