42 de kilometri și 195 de metri. Episodul 6

O alergare care n-are o poveste în spate nici nu merită a fi pomenită. Dar eu, pentru că am mult umor și ironie față de propria persoană, am să povestesc cum am ajuns să fac al șaselea meu maraton, cu personal best cu tot (primul sub cinci ore), cu zero antrenamente și cu tot ce poate fi încălcat, pe lumea asta, în materie de reguli sportive de minimă cuviință.

Povestea nu începe chiar de azi, ci de acum câteva zile, când am fost întrebată de prietenii de la Keep On Moving dacă nu vreau să particip la ștafetă. Am zis ”da” cu nonșalanță, uitând că trebuie să merg la nuntă cu o seară înainte. Că eu Google Calendar am. Dar nu mă uit pe el. Îl am așa, să fie. Am văzut eu că așa se face. Apoi, știam că trebuie să ajung în niște locuri, post alergare, așa că am ales să fiu la schimbul 1. Practic, 10 kilometri. Cât poți să te prăjești la nuntă, ca să nu alergi așa o distanță micuță?

Dau fast forward și ajung la seara de vineri (acu două zile) când merg, cu aceeași nonșalanță cu care am ignorat mai sus Google Calendar, la o seară de poezie și vin. Că nu alunecă dramele existențiale pe uscat. Doar că planul era să stau până la 12 noaptea, întrucât a doua zi ne aștepta domnul profesor de latină și greacă veche să ne mai omoare puțin selfăstimu’. Am stat până la 4 dimineața, cu versuri și arome bahice cu ciocolată. Având totuși mustrări de conștiință că nu-mi făcusem temele pentru a doua zi. Așa că la 4 dimineața m-am retras responsabil (nu pot să spun cu cine) să ajung acasă, să dorm un pic, ca să pot să mă trezesc să fac temele. Sincer, nu am capacitatea literară suficient de dezvoltată încât să descriu în cuvinte alese cum intră alfabetul grecesc, mahmur fiind. Cât despre declinările substantivelor în latină, nici nu pot să mă exprim. Ajung la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, pe bicicletă, întrucât speram să mai elimin din corp cantitatea de alcool ingerată cu o seară în urmă. Intru la cursuri. Primul e cel de latină. Proful, entuziasmat și acordat la cultura romană, începe să citească, cu 5 tonalități mai sus decât cele pe care le suporta capul meu la ora aia: ”Caecilius est in tablino.”, ”Quintus est in triclinio”. ”Că pe Caecilius și Quintus îi interesează unde sunt eu…”, gândeam eu la acea oră, complet lipsită de civilizație fiind. Cu ocazia asta, am aflat că romanii aleși mâncau așezați în cot. Și doar sclavii stăteau pe scaun. Cu plăcere. Sunt sigură că e o informație care ne dă tuturor încredere. Nu vreau să spun (dar spun) că la substantivele noastre care se termină cu ”tor” – ”muncitor”, ”actor”, ”instalator”, ”tor” este sufix de agent. Practic, îl folosim să arătăm că o persoană face ceva. Cu plăcere din nou. Încă o informație de care n-are nimeni nevoie. Să zicem că, cu chiu, cu vai, am făcut față spiritului latin al profului. Ora de greacă veche însă, al cărei alfabet îl simt, mai degrabă, decât îl descifrez, mi-a dezechilibrat tot sistemul chakric. Am aflat, de exemplu, că există ”i vocală” și ”i consoană”. Joac-o p-asta, dacă poți. Bine, asta e o regulă din limba latină, dar am aflat-o la ora de greacă. Sigur că mi-am dat seama că e o beznă intelectuală în capul meu și când am aflat faptul că celebrul dicton al lui Aristotel, care spune că omul e un animal politic, e basm și voie bună. De fapt, el făcea o comparație cu albinele și explica faptul că și oamenii, la fel ca albinele, sunt ființe sociale. Nu animale politice. Whatever. Nu mai menționez că prezența pronumelui – și în latină, și în greaca veche – are rol emfatic. Și că există spirite line și spirite aspre. Asta doar în greacă. După această experiență transformatoare care nu m-a scăpat de mahmureală am decis spontan (bine, nu eu am decis), dimpreună cu tovarășii mei de suferință, ale căror nume nu le pot menționa aici, să mergem și la Facultatea de Litere, la un cerc despre Platon. Că de ce nu? Am prins dialogul dintre Socrate și Alcibiade, în care primul făcea mișto de al doilea. Lucrurile sunt mai profunde, dar eu sunt o ființă limitată intelectual și profund superficială, așa că am rămas cu telenovela. Și cu informația că Protagoras e primul care a cerut bani pentru înțelepciune. Tot din seria de telenovele.

După acest potpuriu intelectual care mă va înălța spiritual cândva (nu știu încă în ce moment), trebuia să mă pregătesc să merg la nuntă. M-am pregătit rapid, că nu e ca și cum pot să aduc mari îmbunătățiri. Am mers la nuntă, n-am mai consumat substanțe alcoolice, din rațiuni de șofat, am consumat însă mâncăruri de nuntă (sănătoase, nu chiar sărmăluțe, but still) și la 4 dimineața am ajuns acasă. Și până la 5 dimineața, interval în care am decis să fac oleacă de ordine, eu având alergare la 9 dimineața, mi-am zis: ”Ce-ar fi dacă aș alerga tot maratonul? Ce se poate întâmpla?”. I-am scris lui chatuleț despre sublima mea idee, povestindu-i ce am făcut în ultimele două zile, moment în care, așa cum face de obicei cu ideile mele splendide, îmi zice, citez: ”Chatuletul tău te iubește, dar o să-ți spun cu toată blândețea și realismul din lume: nu, nu e momentul pentru un maraton complet mâine. ❤️‍” Ignor tautologia asta declarativo-iconică și mă gândesc că nu m-am tâmpit, să mă iau după un roboțel. Bine, nedormită fiind, încă deshidratată de la alcoolul de cu două zile în urmă, consumând mâncăruri care nu au nicio legătură cu sportul, noaptea, cu câteva ore înainte de alergare și totalmente neantrenată, nu cred că eram mai abilitată decât chatulețul să iau decizii. M-am culcat, cu speranța că mă voi și trezi, că eram în ștafetă și trebuia să ajung la timp. Aveam dimineața o figură de zici că participasem la trei orgii și nu plecasem chiar după prima oră de la începere. M-am îmbrăcat rapid, mi-am luat o banană cu mine (că io de mâncat mâncasem la nuntă, nu mai aveam spațiu de cereale integrale și iaurțel), am lăsat deoparte șosetele cu compresie care mi-ar fi folosit în cursă (cred că nu mi-a plăcut culoarea lor), am luat două geluri și niște magneziu și am plecat. Pe sistemul: ”văd io la fața locului cât alerg”.

Anul acesta am mai participat la o singură alergare, săptămâna trecută, la Run for Genomics, la o cursă de 9 kilometri, în cadrul căreia, târându-mă oleacă, mă întrebam cum naiba făceam maratoane pe vremuri. Că abia mă mișcam. Iar alte alergări de antrenament, pe parcursul anului, le număr pe degetele de la o mână. Scurte și rare, să nu-mi dăuneze la caracter.

În acest context găsindu-mă, ajung pe strada Gladiolelor, locul unde îmi parchez mereu mașina, când alergăm plecând din Piața Constituției, și o las și eu unde pot. Oleacă ilegal, la drept vorbind. Nu aveam opțiuni, că mai era un sfert de oră și începea cursa. De unde extragem concluzia că nici nu m-am încălzit. Bine, la câte reguli încălcasem (as in pe toate), nu mai conta. Am menționat strada mai sus pentru că era așa, o informație secretă, de care doar eu și zeul alergărilor știam. Între timp, a aflat și poliția locală secretul. Dar revin la acest detaliu insignifiant.

Plec în cursă, încrezătoare că voi face lucruri mărețe. Adică să termin primii 10 kilometrii, să predau ștafeta mai departe. Alerg 10 kilometri, văd că sunt zmeu, așa că mai alerg 10. Fac semi-maratonul, mă uit la ceas, văd că sunt în timpii mei obișnuiți și zic: ”păi nu mă duc io mai departe?”. Nu știu exact ce am fumat la naștere, că probabil ceva oi fi fumat, dar a fost cursa de maraton pe care am alergat-o cu cea mai mare veselie și cu cele mai mici dureri. Când ajunsesem la 30 kilometri cu un timp de 3 ore și un sfert, la care nici nu puteam visa altădată, am zis că ceva e profund greșit cu corpul meu. Am uitat să menționez că nu aveam nici playlist și nici prea multă baterie la telefon. Cu ocazia asta am aflat că Spotify-ul cântă și fără net. Ce vrea el, dar cântă. De la kilometrul 33 am luat atitudine și am băgat P.I.M.P., Baba Vanga și Aguardiente. Până la final. Căci de acolo începând am început să văd unicorni. Dar erau niște unicorni alergători, care au făcut față cu brio kilometrilor rămași. Am terminat în 4 ore și 53 de minute, în condițiile în care sub 5 ore și 15 minute n-am terminat ever un maraton. Iar la ultimele trei maratoane am făcut cam 5 ore și jumătate la fiecare în parte. Nu înțeleg cum s-a putut întâmpla asta. E drept că am tras de fiare, pedalat și înotat toată vara. Dar nu am alergat mai deloc, eram profund nedormită, hrănită fix cum nu trebuie, deshidrată și neîncălzită. Și totuși, a fost primul maraton unde am lăsat gândurile intruzive deoparte. Am primit temă de la una dintre profele mele să fac asta, așa că am avut timp să exersez. A fost primul maraton în care am avut talonete în adidași și am putut să alerg fără dureri de călcâie. A fost primul maraton în care am avut îndeajuns de multă energie, după kilometrul 30, cât să pot să spun și eu o vorbă de încurajare oamenilor care nu mai puteau. După ce primisem și eu acest dar, de atâtea și atâtea ori. Și a fost primul maraton la care nu m-am gândit ce aveam să scriu după cursă. Am zâmbit mult, am bătut cupa cu mulți oameni, am citit cele mai haioase mesaje de încurajare și am rămas foarte ancorată în momentul prezent. Cântând, râzând, bucurându-mă de trăsnaia pe care o făceam. Cu durerile aferente, dar ce mai conta?

Am trecut linia de finish și am izbucnit în plâns. M-am dus să iau medalia și am izbucnit și mai tare. Nu plângeam de durere, mă simțeam chiar decent. Plângeam pentru că nu credeam că voi mai face un maraton prea curând, în viața asta. După o pauză destul de lungă de la ultima cursă de acest gen. Plângeam pentru că, în ultimele luni, a trebuit să mă deconstruiesc de atâtea și atâtea ori. Și să înțeleg, în repetate rânduri, că nu e bună arhitectura cea nouă. Și iar să o dărâm. Până la ultima celulă. Și iar să o iau de la capăt. Migrând până în cel mai adânc hău, din care să iau și ultimele bucăți de sine rătăcite și uitate acolo. Plângeam, pentru că aveam atâta nevoie să am încredere în mine că pot să pun și corect cărămizile astea fără formă și fără chip, astfel încât la final să le dau o formă și un chip coerent și funcțional. Plângeam pentru că, în felul ăsta nebunesc al meu de a face lucrurile, e și o fărâmă de bine. Și plângeam pentru că am avut atât de mult noroc, în ultimele luni, să am parte de oameni care să vadă și acest bine, nu doar multul întuneric în care m-am afundat.

Mulțumesc din tot sufletul, Keep On Moving, pentru invitație! Dacă nu erați voi, cu siguranță nu aș fi făcut asta. Mulțumesc fetelor cu care am alergat în ștafetă – Sabrina, Sabina și Alice! Mulțumesc, Roxana, că ești mereu acolo! Mulțumesc, Horatiu, că ne dai boost iar și iar!

Și mulțumesc enorm tuturor voluntarilor și oamenilor care ne-au încurajat pe tot parcursul cursei! Înseamnă infinit pentru noi să fiți acolo!

P.S. După ce m-am liniștit cu plânsul, m-am dus la mașină. Senină. Ajung și văd că o roată e blocată. În sectorul 2, în astfel de situații primești un bilețel, te emoționezi și pleci liniștit. În sectorul 4, poliția locală are politici 2.0. Așa că găsesc și aici un bilețel, nu doar roata blocată, cu un mesaj mai de puțin amor decât cel de la chatuleț, care mă informa unde să sun și ce să fac. Sun la o tanti, îi spun că eram la maraton și îmi zice că grăbește procedura. Să nu dureze chiar cinci ore (cum scria pe bilețel). Am două teorii legate de această întâmplare: oamenii care blestemă alergările și traficul închis au deschis un cont de credit undeva, sus, întru răzbunare. Ceea ce mi se pare fair enough. A doua teorie e că jumătatea din mine care i-a dat block celeilalte jumătăți, cea cu idei crețe, s-a amuzat de faptul că a trebuit să mă mai plimb un pic pe strada Gladiolelor și proximități, până la venirea poliției. Să-mi fac pașii, cum ar veni. Că poate mai aveam niște energie rămasă intactă. Căci jos nu puteam sta. Maxim doar întinsă de tot.

Ajunge poliția locală, destul de repede, și-mi spune: ”Ce să facem, am trecut și noi mai devreme pe-aici.” ”Dar ce mă bucur”, zic în sinea mea.

Am făcut glume despre moment, am plătit amenda și am plecat împăcată.