Din seria: ”Ori la bal, ori la spital”

Din seria: ”Ori la bal, ori la spital”

A fost odată ca niciodată… sau, mă rog, au mai fost și alții pe aici, că nebunia e formulată diferit, dar se manifestă pretutindenar. Ca un om veșnic ocupat ce mă găsesc, aveam în față un weekend doldora de planuri – un training media, pe care îl așteptam ca și când, un spectacol de teatru la Craiova, la care luasem bilete de ceva vreme și îl așteptam ca și când, o alergare pe care o așteptam ca și când, celebrul Diavolul se îmbracă de la Prada, proaspăt lansat, pe care îl așteptam ca și când și, desigur, pentru că la mine ziua are 50 de ore, și finalizarea celor două disertații. Plus alte chestii extra care nu se contabilizează, că ocupă timp și contabilitatea asta.

Din nefericire pentru dileala din capul meu, am ajuns să contemplu toate cele de mai sus doar în Google Calendar, din rațiuni de corp picat la datorie. Vineri am zăcut all day, aflându-mă în imposibilitatea de a face orice gest, cât de mic. Seara, mai mult târâtă de ai mei, am ajuns la urgență, unde am prestat un shot de perfuzie. Mi s-a oferit și o a doua porție, dar am refuzat-o. Că începe sesiunea, nu de alta. Nu fac excese. Și cum eram eu leșinată toată vineri seara, pe patul de spital (nu e nimic grav, dar dacă e mai dramatic tonul, e mai de impact), epuizată, nedormită și după o săptămână de substanțe stimulante menite să mă țină vie, mă trezesc negociind cu domnul doctor

El: Ar fi bine să nu mai beți energizante.

Eu: Hmm… Dar Cola pot?

El…

Eu: Negociez dur.

El: Negociați. Dar ar fi bine să vă odihniți. De fumat fumați?

Eu: Nu fumez.

El: Asta mai lipsea.

Acest dialog nocturn, purtat în semi stare de conștiență, mi-a distrus un pic algoritmul personal. Ba chiar am plecat și un pic jignită. Leșinată total, dar jignită. Adică eu chiar cred despre mine însămi că am un stil de viață sănătos. Nu știu exact după ce criterii mă auto-evaluez, dar în fine. Nu recomand dialogurile cu doctorii. Mai mult te indispun.

Trec cu chiu cu vai de ziua de vineri, în care principala mea grijă a fost că n-o să-mi revin până luni, când încep examenele și ce mă fac, și mă trezesc sâmbătă dimineața cu chef de a merge la a doua parte a trainingului pe care îl ratasem cu o zi în urmă. Văd că nu merge treaba, las să mai treacă niște ore, încerc din răsputeri să mă opresc din orice activitate și să dorm. Îmi iese parțial, după care mă găsesc în fața deciziei de a pleca la Craiova, pentru nițel Shakespeare marca Purcărete. Să plec sau să nu plec? Aceasta era întrebarea. Am decis, contrar tuturor precarelor obiceiuri pe care le am, să nu plec. M-am apucat de una dintre disertații, de frustrată ce eram. Dacă iese prost, e de la frustrare. Nu-mi asum niciun fel de responsabilitate. În fine, tot vedeam că nu-s în starea de optimum necesar să întreprind activități de oameni mari, așa că am redus turația, cât m-a lăsat sufletul.

Mai trece o noapte și mă trezesc în această frumoasă dimineață cu gândul la Wings for Life World Run. N-am mai alergat de la maratonul din octombrie. Deci cum să ratez așa ceva? Eu n-aveam planificat să-mi fie rău în acest weekend. Așa că am stat, am negociat cu mine însămi și am decis că nu mă duc. Starea de amețeală încă prezentă, dureri mari de cap, neantrenată de nu mai știu când. M-am apucat să fac chestii prin casă, să treacă ora de începere (14.00), ca să stau potolită. N-am ajuns la Stadionul Iolanda Balaș, unde alerga toată lumea, pentru că nu mă simțeam în stare să conduc atât și, în niciun caz, să alerg. Dar socoteala de acasă e una, și aia din cap e alta. S-a făcut 13.50, începe adrenalina să-mi curgă prin vine, dau să mă schimb, iau un ketonal, pentru cap, decisă să ies și să merg la plimbare. Se poate și merge, la competiția asta. Iau un pulover pe mine, apoi văd că-s 20 de grade. Zic, în sinea mea: ”Dar nu îmi iau eu un tricou, că cine știe? Poate mă apucă entuziasmul.” Ies din casă la 13.58, cursa începea la 14.00. E aceeași oră de start în toată lumea și ideal ar fi să nu ratezi niciun minut, pentru că e o mașinuță virtuală care te urmărește și care te și prinde, la un moment dat.

Nu pot să explic ce fel de dopamină curge prin creier când te bagi la așa ceva, dar pot să spun cu siguranță că nu mai contează nimic altceva. Că ți-e rău, că e soare și-ți bate în cap, că nu ai mai alergat de nu știu cât timp. Ba mai mult, pe timpul acestei curse e un crainic care tot intervine, din când în când, cu tot felul de anunțuri – că cea mai în vârstă persoană înscrisă la cursa de azi e austriacă și are 100 de ani (wtf?), că se aleargă în aproximativ 50 de țări concomitent, că la unii e mare caniculă, iar la alții o temperatură optimă. Felul acesta de a fi conectat la ceva mai mare decât ce ești tu, de a asculta, în timp ce alergi, oameni ajunși în scaun cu rotile, care nu se mai pot deplasa, și pentru a căror cauză alergi, te face să-ți depășești orice fel de condiție umană de moment.

N-am alergat prea mult azi, căci n-am putut să alerg mai mult. Ba chiar, undeva pe la kilometrul 8, când mai mult mă târâiam în mișcare, mașinuța virtuală îmi spune în căști că pace-ul meu e atât de bun, că i-ar trebui un satelit separat să mă poată detecta (ce să zic.. o minciună bună, la timpul potrivit, n-a făcut rău nimănui).

Am fost alături, chiar dacă de la distanță, de prietenii mei de la Keep On Moving, în echipa cărora am alergat și pe care mi-era dor să-i revăd. Îmi pare rău că n-am fost acolo fizic, dar m-am gândit la voi pe tot parcursul cursei.

E adevărat că m-am întors un pic pe patru cărări acasă, dar n-a mai contat. M-am bucurat că am putut să fac un gest, cât de mic, pentru a-i sprijini pe cei care se află astăzi în imposibilitatea de a mai alerga. Sau măcar de a merge.

Viața e prea puțin despre planurile pe care ni le facem. Ea se întâmplă cu sau fără voia noastră. Dar atâta cât poate fi libertatea un scop, nu e niciun mijloc prea anevoios pentru a o atinge.