Pachete cu amintiri

Uneori parcă simți nevoia să păstrezi lucrurile bune din viața ta în pachete cu amintiri. Pe care nu vrei nici să le desfaci, nici să le reînnoiești. Ci doar să le ții acolo, pentru când va fi momentul reîntâlnirii. În ultimele opt luni am stat departe de clasele de grup, de la sală. Deși erau parte vie din existența mea cotidiană. Numai că, de la un punct încolo, am simțit că le vreau împachetate. În cotlonul cu bucurii trecute, de care ți-e teamă să te apropii. În weekend-ul acesta am redeschis cutiile. Și mi-am amintit de ce am lăsat atât de multe ore acolo, între acei patru pereți, alături de atât de mulți oameni.

Astăzi, dragă Raluca, am deschis pachetul cu amintiri pentru tine. Pentru că, deși nu ne-am văzut atât de des, deși n-am fost la atât de multe clase ale tale, precum la alți instructori, am văzut la tine multă omenie. Și multă generozitate. În mănunchiul acela de întâlniri pe care le-am avut. Aș fi putut să îți scriu doar ție lucrurile astea, însă am învățat în ultimele două săptămâni o lecție prețioasă, din viitoarea ta plecare. Pe care aș vrea să o împărtășesc și cu alți oameni. Anume că, în devenirile noastre, profesionale și umane, nu e doar munca asiduă unica ”misiune”. Nici obiectivele. Nici lucrurile concrete, pe care le poți pune pe cântar. Ci și ceea ce lăsăm în urma noastră în materie de spirit, energie și emoție. Am văzut în fotografii, în ultimele zile, atâția oameni cu lacrimi în ochi, pentru că tu ai ales un drum nou. I-am văzut și astăzi, cu ochii mei. Oameni care nu așteptau nimic, la schimb, din partea ta. Nicio recompensă, nicio revanșă. Oameni care au venit doar ca să-ți arate cât de mare este bagajul cu povești pe care l-ai construit într-un incredibil de scurt timp. Și pe care nicio companie de zboruri nu-l poate cântări îndeajuns de scrupulos, încât să nu te lase să decolezi cu el.

Te privesc cu admirație pentru curajul infinit de a pleca într-o cu totul altă cultură. Pentru a-ți urma un vis și a-ți pava o cale nouă. Dintr-un copac plin de incertitudini, care e lumea asta infinită în care trăim cu toții, ai ales să iei cu tine tocmai creanga credinței că ceea ce porți în tine e îndeajuns de puternic încât să crească și să sporească, indiferent de paralele și de meridiane.

Mulțumesc pentru fragilitatea ta de astăzi, de a pedala plângând în fața noastră! Și pentru toate întâlnirile din acești ani, atâtea câte s-au putut întâmpla! Îți doresc să cucerești Copenhaga la fel de repede cum ai cucerit Bucureștiul! Să-ți călăuzează stelele multele nopți lungi care te așteaptă și să-ți porți visele prin la fel de multele zile lungi, ce vor veni și ele!

Uneori parcă simți nevoia să păstrezi lucrurile bune din viața ta în pachete cu amintiri. Pe care nu vrei nici să le desfaci, nici să le reînnoiești. Ci doar să le ții acolo, pentru când va fi momentul reîntâlnirii. În ultimele opt luni am stat departe de clasele de grup, de la sală. Deși erau parte vie din existența mea cotidiană. Numai că, de la un punct încolo, am simțit că le vreau împachetate. În cotlonul cu bucurii trecute, de care ți-e teamă să te apropii. În weekend-ul acesta am redeschis cutiile. Și mi-am amintit de ce am lăsat atât de multe ore acolo, între acei patru pereți, alături de atât de mulți oameni.

Astăzi, dragă Raluca, am deschis pachetul cu amintiri pentru tine. Pentru că, deși nu ne-am văzut atât de des, deși n-am fost la atât de multe clase ale tale, precum la alți instructori, am văzut la tine multă omenie. Și multă generozitate. În mănunchiul acela de întâlniri pe care le-am avut. Aș fi putut să îți scriu doar ție lucrurile astea, însă am învățat în ultimele două săptămâni o lecție prețioasă, din viitoarea ta plecare. Pe care aș vrea să o împărtășesc și cu alți oameni. Anume că, în devenirile noastre, profesionale și umane, nu e doar munca asiduă unica ”misiune”. Nici obiectivele. Nici lucrurile concrete, pe care le poți pune pe cântar. Ci și ceea ce lăsăm în urma noastră în materie de spirit, energie și emoție. Am văzut în fotografii, în ultimele zile, atâția oameni cu lacrimi în ochi, pentru că tu ai ales un drum nou. I-am văzut și astăzi, cu ochii mei. Oameni care nu așteptau nimic, la schimb, din partea ta. Nicio recompensă, nicio revanșă. Oameni care au venit doar ca să-ți arate cât de mare este bagajul cu povești pe care l-ai construit într-un incredibil de scurt timp. Și pe care nicio companie de zboruri nu-l poate cântări îndeajuns de scrupulos, încât să nu te lase să decolezi cu el.

Te privesc cu admirație pentru curajul infinit de a pleca într-o cu totul altă cultură. Pentru a-ți urma un vis și a-ți pava o cale nouă. Dintr-un copac plin de incertitudini, care e lumea asta infinită în care trăim cu toții, ai ales să iei cu tine tocmai creanga credinței că ceea ce porți în tine e îndeajuns de puternic încât să crească și să sporească, indiferent de paralele și de meridiane.

Mulțumesc pentru fragilitatea ta de astăzi, de a pedala plângând în fața noastră! Și pentru toate întâlnirile din acești ani, atâtea câte s-au putut întâmpla! Îți doresc să cucerești Copenhaga la fel de repede cum ai cucerit Bucureștiul! Să-ți călăuzează stelele multele nopți lungi care te așteaptă și să-ți porți visele prin la fel de multele zile lungi, ce vor veni și ele!