Întoarcerea la sine

Gandhi spunea că, indiferent ce faci în viața asta, va fi nesemnificativ. Dar, chiar așa fiind, e foarte important să o faci. Eu cred că semnificațiile gesturilor noastre, faptelor noastre, intențiilor noastre sunt cele pe care noi le dăm. Și gesturilor. Și faptelor. Și intențiilor. Materialitatea nu există, în sine. Ci doar dacă este fundamentată de ceva concret. Și consistent. De acțiuni și de vorbe, deopotrivă. Probabil că, în conștiința colectivă, faptele măsoară concretețea în dimensiuni mai grandioase decât o fac vorbele. Dar eu cred că și unele, și celelalte sunt la fel de necesare. La fel de importante. Unii știu să construiască castele din litere puse laolaltă. Și le fac îndeajuns de durabile, cât să fie admirate de generații de-a rândul. Alții asudă permanent, cu o perseverență demnă de cea mai bună dintre cauze. Construind și ei altfel de castele. La fel de durabile.

Închei anul acesta absolut nebun, pe care l-am trăit într-un milion de feluri, cu un maraton. Pe 1 Decembrie. Am stat o săptămână pe gânduri dacă să mă înscriu și unde să mă înscriu. Aseară m-am decis să încerc să mai alerg o dată 42 de kilometri. Nu mă pot lăuda că iau decizii complet raționale, în perioada asta a vieții mele. Însă, în astfel de situații, cred că emoțiile sunt mai demne de a ocupa prim-planul, în fața oricărui raționament fundamentat de cele mai pertinente argumente.

Alerg pentru o aceeași cauză – a copiilor cu autism. Pentru orele lor de terapie. Care durează o viață. Pentru că, dacă ceva mă sperie cu adevărat pe lumea asta, e imposibilitatea de a face alegeri. Și claustrarea în niște condiții umane care au fost livrate către un destinatar, de un expeditor necunoscut.

Charles Caleb Colton, un literat britanic, celebru pentru multele vorbe de duh lăsate umanității, spunea un lucru pe cât de banal, pe atât de profund: anume că satisfacțiile pe care le resimțim nu depind de ceea ce avem. Căci lui Diogene i-a fost de ajuns un butoi, în vreme ce lui Alexandru cel Mare nici măcar o întreagă lume.

Sunt plină de amărăciune uneori. Atunci când nu înțeleg atâtea și atâtea lucruri din acest uriaș neștiut căruia îi spunem ”univers”. Însă în astfel de momente îmi aduc aminte că am o inimă care bate puternic. Și un corp care se poate mișca. Și un spațiu în care pot exista, urmându-mi credințele și valorile. Ascultând de propriile emoții. Nu e puțin lucru. Încerc, pe cât pot, să nu uit lucrurile astea mărunte. Care sunt uriașe, în fapt.

Cei care doresc să doneze pentru orele de terapie o pot face aici.

P.S. Alergarea nu e o fugă. Ci o întoarcere la sine. Cu cât e mai lungă, cu atât e mai ancorată în propria existență.