Din seria: ”A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

În timp ce alergam astăzi, cu gândul că voi scrie o poveste despre experiența trăită, aveam în cap tot felul de opțiuni. Să fie una comică, despre toate măscările pe care le-am întreprins încă de dimineață? Să fie una dramatică, despre cum nu mi-am pus o secundă problema că alergarea de trail și cea de asfalt sunt două limbi diferite? Să fie una entuziastă, care să îndemne lumea să facă mișcare? N-am ajuns la nicio concluzie, așa că am să povestesc faptele, și-apoi trageți voi concluziile.

Mă trezesc eu dimineața frumușel, entuziasmată toată, mă pregătesc cum se cuvine, și plec. În drum spre mașină, mă întâlnesc cu mămicuța. Care nu m-a văzut, căci era cu spatele. Eu dau să fac o glumă. Să fiu spirituală, gen. În loc de ”bună dimineață”. Ea se întoarce plânsă toată. Și-i zic:

– De ce plângi? Că mă duc eu să alerg?

– Da (mai mult ghicit acest ”da”, că nu prea avea chef să vorbească cu mine).

– Dar nu plec la război…

N-am avut cu cine discuta. Am uitat să menționez că se ducea la biserică, să se roage pentru nebuna de fie-sa. Dacă-i mai spuneam și că e posibil să mă întâlnesc cu mistreți…

Închei întâlnirea dramatică de dimineață și mă duc să-l iau pe tovarășul Alexandru. Cel mai longeviv prieten pe care l-am avut în viața asta. Sigur, la fel de nebun ca și mine, că altfel nu cred că reușeam să ne înțelegem atâta vreme. E mai deștept, și mai altruist, și mai amuzant, și mai generos decât am învățat eu să fiu până la acest moment al vieții mele, însă la nebunie suntem cam în aceiași parametri.

Ne dăm întâlnire în parcare la Kaufland. La 7.30. Spre disperarea lui, care, așa cum am aflat ulterior, obișnuiește să ajungă cu cinci minute înainte de începerea cursei la locație. I-am stricat un pic bioritmul, dar sper că m-a iertat pentru acest afront. Partea proastă e că m-am trezit foarte blondă în această dimineață, așa că mi-a luat zece minute să ies din parcarea de la Kaufland. Care parcare era destul de goală, la ora aia. Dar tocmai de-aia am plecat din vreme. Simțeam că se vor întâmpla lucruri.

Și mergem noi frumușel spre Băneasa, dialogând foarte plastic despre multele noastre amintiri, din ultimii 16 ani. Paradoxal, deși drumurile noastre au mers în direcții diferite, ne-am întâlnit mereu, în diferite perioade ale vieților noastre. Ne-am cunoscut la școala auto, la cursurile de teorie. Ceea ce spune multe despre noi. Că ce om serios se duce la cursurile de teorie de la școala auto? Acolo ne-am dat seama că avem o pasiune comună: Steaua. Așa că am petrecut multe nopți întorcându-ne din Ghencea în Pantelimon, pe jos, când eram și noi tinerei. Și-apoi iar ne-am regăsit, în pasiunea noastră comună pentru teatru. Și am fost colegi la facultate, la Teatrologie. Unde eram golani peste măsură. Între timp, am devenit și colegi la teatricel. Și-acum ne-am reîntâlnit în vria asta pentru concursurile de alergare. Și toate cele de mai sus, fără să ne vorbim vreun pic. Pur și simplu, așa ne-a dus viața.

– (eu) Și, te-ai antrenat?

– (el) Normal că nu.

– (eu) Dar hidratat ești măcar?

– (el) Da, am Pepsi la mine.

– (eu) De mâncat ce ai mâncat?

– (el) Prefer să nu spun.

– (eu) Vii la încălzire?

– (el) Nu, să nu-mi facă rău.

Mda… e un pic mai nebun ca mine. În condițiile sublime relatate mai sus, ne-am așezat la linia de start. Începem, alergăm 200 de metri, după care Alex zice:

– Cât am alergat? Mai avem mult?

Ne-am despărțit după 500 de metri. Nu de alta, dar riscam să mă sufoc de-atâta râs, până la final. Atunci am realizat pe unde sunt și ce se întâmplă. Era un peisaj absolut splendid. Aveam senzația că alerg pe un wallpaper de Windows. Ceea ce a fost plăcut, un timp. Însă omul modern din mine, după ce s-a contopit de câteva ori cu absolutul și natura, simțea nevoia unui scroll. Recunosc, prefer asfaltul de o mie de ori, când vine vorba de alergare. E mai puțin dăunător articulațiilor. Însă pădurea are totuși o mare calitate – te ține conectat la ea. Nu-ți permiți să nu fii atent, pentru că te poți accidenta foarte repede. Dacă alergi câțiva kilometri doar, reții lecția asta. Cu cât numărul de kilometri crește, cu atât devii mai robot. Și uiți esențialul. Ceea ce am făcut și eu, pe la kilometrul 16, când am călcat pe un vreasc destul de măricel. Eveniment care mi-a stricat un pic fengșuiu’, căci îmi simțeam genunchiul drept în creier. Mi-am zis că nu pot să merg încă șase kilometri așa, pentru că voi ajunge mâine la finish. Iar cea mai bună soluție ar fi să reîncerc să alerg. M-am pornit cu chiu, cu vai și am continuat alergarea. După vreo doi kilometri mi se luase de alergat. Epuizasem setul vast de înjurături pe care le întrebuințez cu consecvență, atunci când fac sport și îmi depășesc limitele de anduranță. Și mă gândeam, în sinea mea, că aseară mă pregăteam să mă înscriu la (sper sincer) ultimul maraton din acest an, de pe 1 Decembrie. Iar în timp ce mă gândeam la asta, îmi spuneam: ”La 5 kilometri te înscrii, să nu mai aud de maratoane”. Căci da, în continuare am dialoguri multe și variate cu mine însămi.

Într-un final, complet apoteotică, în timp ce-mi fredona Caddy în urechi cum vine el din sud-estul Bucureștiului să atace primul loc în top, ajung la linia de finish. În două ore și 21 de minute. Un timp mai bun decât la precedentul semi-maraton, dar considerabil mai slab decât la maraton. Mă rog, a se citi că eram destul de epavă la final. Însă am zâmbit pe tot traseul. Pare că asta îmi iese mereu, oricât aș alerga. Momentul ăla când ajungi la final și te oprești, după ce nu ai făcut deloc pauze pe traseu, decât la punctele de hidratare, este poate cel mai prețios dintre toate. Trăiești o durere complet difuză, pentru că o simți peste tot, dar simți concomitent și bucuria că s-a terminat.

M-am reîntâlnit cu prietenul Alexutz, într-un final. Eram unul mai praf ca celălalt. Cert e că mișcam, asta e esențial. În drum spre casă, îmi spune:

– Te las pe tine să faci dramatizarea zilei.

– Și pot să spun că ești în continuare în căutare de creștine? Dacă tot facem reclamă, să fie treaba completă.

– Da, da. Și să adaugi că ”în ciuda multelor calități pe care le are, e în continuare singur”.

E drept, are multe calități. Citește filosofie, înțelege care-i treaba cu Faust, știe să gătească chestii fusion și face un milion de eforturi să-i ajute pe oamenii din jurul lui. Ori de câte ori poate. În plus, mă suportă de atâta amar de ani.

A fost o zi frumoasă. Încă una, pe lista multelor zile frumoase pe care le-am trăit anul ăsta. E minunat sportul, când îl traduci printr-un prea-plin de stări și emoții.

Mulțumim, Gilly și Kiki, că ne-ați încălzit astăzi! Am simțit un maxim de confort emoțional știindu-vă acolo!

Mulțumim zecilor de voluntari care ne-au așteptat, și ne-au zâmbit, și ne-au încurajat, și ne-au fost alături!

Mulțumesc copilașului de trei ani care ne-a întâmpinat de două ori, pe traseu, ținând în mână o pancartă colorată pe care scria ”tap here for energy”. A funcționat

Mulțumesc celor care ați donat pentru orele de terapie dedicate copiilor cu autism!