Viața ca un joc

Când ți-e dor de cineva atât de tare, încât ai renunța la multe lucruri pentru a te reîntâlni cu acea persoană, ar trebui ca revederea să fie un deziderat. Dar, de cele mai multe ori, nu e. Plimbându-ne obtuzi prin cercurile noastre de cretă non-caucaziene, ca să fac o parafrază la celebra piesă brechtiană, uneori nu mai înțelegem ce ne dorim, de fapt.

Am avut astăzi parte așa, de nicăieri, de întâlnirea mult dorită. Însă costurile emoționale ale propriilor dorințe sunt uneori mai mari decât putințele noastre umane de a le acoperi. E greu să te uiți în ochii unui om pe care-l iubești cu toată credința, și care te urăște cu la fel de multă credință. O schelă se dărâmă invariabil înăuntrul tău. Și face mult zgomot.

Am început alergarea de azi cu această realitate și cu acest paradox în minte. Procesând ceva ce tot încerc să procesez de luni bune, deși nu reușesc pe de-a-ntregul. Însă, în timp ce alergam, cufundată în gânduri, am văzut o femeie într-un scaun cu rotile. Stând pe margine, însoțită de cineva. Era elegantă. Și cu un fel de aristocrație în privire. Și cu o eleganță a demnității, pe care puțini dintre noi reușesc să o aibă, într-o viață de om. M-am uitat la ea într-un fel în care încercam să spun ”mulțumesc”. Ei, în primul rând. Neantului, în al doilea rând. Entității ăsteia imateriale care ne oferă șansa sau neșansa de a ne afla într-un loc sau altul, într-un moment sau altul, fâcând lucruri pe care alți oameni nu le pot face.

Știu, avem fiecare lecțiile noastre de trăit. De procesat. De înmagazinat. Și întâlnirile noastre. De gestionat. De experimentat. Și nimeni nu ne poate împiedica să se tăvălim în amărăciunea ori dulceața propriei existențe. Cum nici noi nu putem împiedica pe nimeni, de fapt.

Nu poți face pe cineva să te iubească. Sau să nu te urască, măcar. Cum nu poți scoate pe nimeni dintr-un cărucior cu rotile. Și, oricât de sufocantă ar fi această realitate, n-o putem schimba. Ceea ce sigur că e extrem de complicat, pentru un spațiu cultural ca al nostru, atât de îndârjit în credințele sale, și atât de îndepărtat de postulatele orientalilor. Dar viața e ceea ce e. Un joc, în aparență. O alergare, în esență. Și, ca orice alergare, e influențată de geografie, de mediu, de meteorologie. Și de condiția istorică, atât de personală, a fiecăruia dintre noi.