Din seria: ”And if I only could / I’ll make a deal with God”

Când un om te judecă, stai un pic pe gânduri. Să înțelegi de ce o face. Deși nu te cunoaște. Ai vrea totuși să pricepi de ce se uită strâmb la tine. Iar în spatele non-verbalului său curg șiruri de cuvinte. Pe care, dacă ești atent, le decodifici cu ușurință. Însă, chiar dacă e complicat de coabitat cu disconfortul de a fi privit într-un anume fel, e o chestiune cu care trebuie să ne acomodăm. Pentru că, nu-i așa?, oricine ai fi, pe lumea asta, e imposibil să fii pe placul unui întreg univers.

Când un om pe care îl iubești te judecă, lucrurile se schimbă. Și uiți de gânduri. Pentru că, înainte de cogniție, e emoția. Mă rog, știința lasă deschisă disputa asta a succesiunii corecte. Însă, în situațiile astea, e greu de coabitat cu disconfortul. Mai ales când judecata e nedreaptă. Și se bazează pe realități false.

Nu scriu nimic fictiv. Trăiesc această poveste. Aici și acum. Și știu că nu sunt singura de pe planetă care experimentează așa ceva. Tocmai de-aia o scriu. Pentru că o durere își consumă mai lesne melancolia dacă este împărtășită.

Ne construim realități unii despre alții astfel încât să ne servească propriilor narative pe care le-am scris deja. Despre noi. Și despre alții. Și, de la un punct încolo, e prea puțin importantă realitatea. Și prea puțin semnificativ adevărul. Căci cărămizile pe care le-am pus laolaltă (deși alandala), pentru a construi imagini ale celor din jurul nostru, așa cum ni le dorim noi, nu cum sunt ele cu adevărat, au însemnat efort. Și-apoi, dacă cineva vrea cu tot dinadinsul să ne anatemizeze, pentru că pur și simplu asta îi justifică și comportamentul, și realitatea, o va face. Independent de voința noastră, ori de adevăr, ori de contextul în care se petrec toate lucrurile acestea.

Mă expun inutil unor situații inutile. De dorul unor ochi pe care nu-i pot privi, de fapt. Și de dragul unui adevăr pe care nu-l pot spune în gura mare. Ori în piața publică. Pentru că, deși m-ar exonera de orice vină, m-ar pune în situația de a-mi încălca un jurământ. Pe care mi l-am făcut mie însămi, cu ceva vreme în urmă. E dureros să nu pot spune ceea ce aș vrea să spun acelei persoane care aș vrea să mă audă, înainte de a mă vedea. Căci urechile pe care le caut au doar ochi. Și ochii pe care îi caut au doar urechi. Și-n această disonanță perceptuală a simțurilor, e imposibil de verbalizat orice. Mi-am amintit în seara asta de un citat (nu mai știu autorul) pe care nu-l pot reda cu fidelitate, dar îl aproximez, de dragul argumentației: Desparte-te de un om, la finalul unei întâlniri, ca și când ar fi ultima. Ca și când mâine acel om n-ar mai fi. Însă, oricât de armonios ar suna acest îndemn, uneori e atât de greu de pus în practică.