De dorul dorului

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie, când mi se face într-atât de dor de cineva, încât devine sufocant, mă întorc întotdeauna la textele pe care i le-am scris respectivei persoane. Pentru că, fiind structural construită (sau mai degrabă reconstruită) în acest alfabet emoțional al cuvintelor, consum așa orice fel de relaționare care mă atinge fundamental. Prin scris. Pe de o parte, e o istorie personală factuală, care rămâne împământenită în acest castel al liricului, tradus în propoziții concrete. O istorie la care te raportezi invariabil, ori de câte ori simți nevoia să înțelegi anumite lucruri. Pe de altă parte, a te întoarce în trecut (oricât ar fi de mult în opoziție cu tot ceea ce postulează toate îndemnurile prezentului) e un fel de ruletă rusească jucată deja. La care asiști cu un fel de obiectivitate stranie. Ca și când cineva, din afara ta, va fi aflat deznodământul unui joc în care ai fi avut la fel de multe șanse să câștigi, cum și să pierzi.

Dacă am învățat ceva, în ultimii ani, a fost să nu mă mai prevalez de certitudini. Nici în gânduri, nici în comportament, nici în limbaj. Sigur, între a scrie asta și a putea face asta, la nivel emoțional, e o cale lungă și sinuoasă. Dar cum totul e un proces pe lumea asta, și descarnarea asta mentală de tot felul de garanții e un traseu destul de sincopat. Pentru că scrisul mi-e a doua natură, am reușit să pun în el această credință a incertitudinii, care e, în fapt, singura certitudine pe care o avem. Și-am externalizat-o și în multele scrisori pe care le-am adresat unora sau altora. Iar acum, citind la niște luni distanță ceva ce atunci era atât de ambiguu, înțeleg că alternanța asta între siguranță și nesiguranță e ceva ce devine avatar pentru unele dinamici relaționale.

Închei cu o parafrază la ceva ce am scris cândva, cuiva. Nu știu care sunt mizele poveștilor pe care le trăim. Nici care sunt deznodămintele. Nu știu de ce se întâmplă anumite lucruri și de ce simțim ceea ce simțim, atunci când o facem. Însă, simțindu-le, știu că mișcăm rotițe în univers.

Poate că și dorul atât de apăsător e doar o rotiță. În acest amalgan de mecanisme complicate, din care și noi facem parte. Și poate că există un ceasornicar abil care, de undeva, de departe, adună aceste rotițe și le așază așa cum știe el mai bine, astfel încât uriașul orologiu al umanității să-și trăiască cronologia, tradusă în secunde ori în veacuri, în eternități cu sens.