Treceți batalioane române Carpații
”Există numai ceea ce va fi, numai întâmplările neîntâmplate, atârnând de ramura unui copac nenăscut. […] Noi, locuitorii acestei secunde, suntem un vis de noapte zvelt, cu-o mie de picioare alergând oriunde.” (Nichita Stănescu)
Câte pe lumea asta au sens înainte de a le da noi unul? Câte constructe ale minților noastre rămân imateriale, pentru că ne e prea teamă să le rupem de pe șevaletele propriilor minți, spre a le aduce în realitatea noastră concretă? Câte ne rămân străine, pentru că ne e atât de frică de încercare? Câte căușe de palme își păstrează goliciunea, de teama atingerii care le-ar putea umple?
Pentru mine, 1 Decembrie e despre parada militară, înainte de orice altceva. Pentru că, atunci când eram copil, era probabil momentul meu de maximă mândrie de a avea un tată militar. Și de a-l vedea defilând. La drept vorbind, e printre puținele motive de entuziasm, atunci când ai un tată militar. Dar ăsta e un subiect pentru o altă povestire. Totuși, felul lui cazon de a ființa, nu doar prin prisma meseriei, ci și a firii, l-am moștenit și eu. Fără să-mi dau seama.
Așa că mâine îmi voi da examenul de maturitate sportivă și emoțională. Spun pas paradei, dar merg să alerg la maraton. Al doilea, în mai puțin de două luni. Dacă n-aș fi îngrozită de numărul (atât de lipsit de generozitate) de grade, și de șansele foarte mari de ploaie, cred că m-aș bucura mai tare. Întâmplarea face să mă fi întâlnit și astăzi cu mămicuța, la fel de random ca la precedenta competiție. Și, ce să vezi, făcea același lucru ca acum trei săptămâni – plângea din cauza zănaticii de fie-sa. Mă rog, de data asta o înțeleg. Că-mi vine și mie să plâng un pic. Doar că eu mă consolez cu BUG Mafia în momente din astea complicate.
Astăzi mi-am jurat pe toți sfinții că nu voi face niciun fel de sport. Să mă odihnesc un pic, cum ar veni. Doar că destinul a ales altfel. Și cine sunt eu să mă opun destinului? Sunt și obosită, pe de o parte, după atâta hăituială sportivă de-a lungul unui întreg an, dar și într-o super condiție fizică, după aceeași hăituială. Cei 42 de kilometri și 195 de metri de mâine se vor traduce în zece ture de IOR. Deci, dacă sunt doritori care vor să se amuze pe seama nebunilor care vor alerga pe această vreme splendidă, vă așteptăm cu drag. Probabil n-o să mai calc prin IOR următorul an, după experiența asta. Dar, vorba ceea, cine poate ști ce ne rezervă viitorul?
Alerg și de data asta pentru copiii cu autism și pentru orele lor de terapie, așa că puteți dona în continuare folosind acest link. Și vă mulțumesc anticipat pentru asta.
Apreciez de pe acum gândurile voastre bune. Și, pentru că știu că mâine e ziua aia din an în care mai toată lumea cântă ”Treceți batalioane române Carpații”, am să alerg cu acest vers în minte, pe care-l dedic cuiva anume (nu spun cui): ”Nu săbii făcură Unirea, ci inimi”.
Căci alergarea, mai cu seamă cea de anduranță, e un sport al inimii, înainte de orice altceva.
✦