Talgerele vieții

Fiecare secundă pe care o trăim, pe planeta asta (deși poate că logica e valabilă și pe alte planete), e o alegere. Nu e totuna dacă o iei pe dreapta sau pe stânga. Deși, în virtutea discursului actual, al multora dintre noi, ajungem la destinațiile la care trebuie să ajungem, indiferent de ce alegem. Sau de cum o facem. Totuși, poate că alegerile, în sine, sunt constructe per se. Care ne determină deznodămintele. Fără un program prealabil, al unei instanțe superioare, care pune bucățile alea multe de puzzle în locul potrivit, la momentul potrivit. Doar că, oricât am căuta, oricât am citi, oricât ne-am zbate să aflăm lucruri despre existența noastră, nu putem avea parte decât de un șir lung de supoziții, în fapt. Că suntem sau nu suntem pe drumurile pe care trebuie să fim e, poate, o loterie. Dar e, cu certitudine, și o alegere.

Dacă e ceva ce doar o competiție de genul maratonului îți poate da, e un pic de luciditate. Și de adevăr al propriei ființe. Dincolo de măștile sociale, de farduri ori de zâmbete răsărite la comandă. Pe asfaltul ăla infinit, ești o mână de om care se mișcă împotriva timpului (probabil). Și împotriva logicii (posibil). Ești un element viu ce se deplasează într-o realitate care, pe măsură ce se adună kilometrii, devine transformatoare. Nu din considerentul că se agață de tine cifrele alergate, și-ți dau alte contururi decât cele de la start. Ci pentru că te debarasezi de multele voci strânse de-a lungul anilor care ți-au fredonat, în refrene atât de familiare, care-ți sunt limitele, care-ți sunt nevoile, care-ți sunt slăbiciunile. Însă, în timp ce alergi, limitele se diluează, nevoile se schimbă, iar slăbiciunile se transformă.

Ajung dimineață în Piața Constituției și primul lucru pe care îl aud e despre un nene de o vârstă considerabilă (undeva pe la 70 de ani, cred), care tocmai participa la al 345-lea său maraton. Ce-ai făcut, bobiță? Și, nu doar atât, mai avea doar o țară europeană în care nu alergase încă maratonul. M-a amuzat momentul, dar într-un fel complet admirativ, gândindu-mă cât de neputincioasă pot fi eu, uneori, în situații din astea, și cât de viu și proaspăt era omul ăla. Fabuloasă lecție matinală.

Am început alergarea într-o formă bună. Mi-am bătut propriul record la 10 kilometri și la 21. Mă simțeam bine și foarte bine. Fără dureri, fără stres. Eram de-a dreptul zen. Partea frumoasă, în prima jumătate a cursei, a fost că am văzut atâtea chipuri familiare. Și ce bine îți face asta, când ai atât de mult drum cu tine însuți. Căci mai ieși un pic din propria minte, chestiune care e foarte grea, dacă nu ai factori ”perturbatori” în jur. Apoi, pe la kilometrul 23, mi-am adus aminte că sunt la maraton. Încă nu mă apucaseră durerile, dar resimțeam efortul. La kilometrul 28 însă, când eram încă într-un timp foarte bun și speram sincer să-mi dobor recordul de 5 ore, mi s-a tăiat filmul complet. Nu pot decât să intuiesc cauza. Aș pune-o pe seama oboselii acumulate de-a lungul săptămânii, când somnul n-a fost în ”top 10 priorități”. Ceea ce, la drept vorbind, știam că poate fi foarte problematic. Însă nu prea am avut de ales. M-am oprit din alergare, lucru rău și foarte rău, la un maraton. Pentru că, odată ieșit din flow, e foarte greu să te mai recuplezi. Și mai aveam 14 kilometri de alergat. Însă mi se învârtea totul în cap, aveam o senzație de vomă incredibilă și abia pășeam. Nu prea aveam multe opțiuni: ori mă opream, ori continuam. Partea proastă, după aproape 30 de kilometri de alergare, e că nici mersul nu e tocmai la îndemână. Am făcut așa un calcul vag, alergasem binișor până atunci, îmi permiteam să o iau mai lent. Mi-am zis că, dacă nu mai pot alerga, o să merg. Varianta cu opritul nu era pe lista de opțiuni.

Din păcate pentru mine, nu prea mă pot obișnui cu gelurile, care au rostul și rolul lor în alergare. Dar îmi dau o senzație groaznică de greață. Pe care, am descoperit azi cu tristețe, că o am și de la izotonic. Ceea ce, iarăși, nu ajută. Pentru că e nevoie și de săruri de rehidratare. Apa nu e suficientă, pe distanțe atât de lungi. Mă simțeam atât de rău, încât nu mai suportam nici muzica. Nu voiam decât un pat în care să mă întind și să dorm.

Ultimii 14 kilometri i-am mers mai mult și i-am alergat mai puțin. Era un vertij complet totul. Și simțeam, în sinea mea, pe bucățile de alergare, că mi-ar fi mai bine dacă aș alerga. Doar că ceva s-a rupt în mintea mea, odată cu prima oprire, și nu m-am putut regrupa suficient.

Pe la kilometrul 41, era un nene destul de în vârstă în fața mea (peste 70 de ani sigur), care se străduia din răsputeri să termine cursa. O tanti de pe margine se uită la el, îl aplaudă, se uită și la mine, mă aplaudă, și-mi spune: ”Îți dai seama că n-ai cum să te oprești acum, nu?”. M-a bufnit râsul și am rămas în alergare. Până la final. Am terminat după 5 ore și 20 de minute. Cu un sfert de oră mai mult decât la primul meu maraton, de anul trecut.

Am fost destul de tristă, la drept vorbind. Pentru că începusem bine și pentru că, în sinea mea, îmi doream să alerg măcar cu un minut mai rapid decât o făcusem la celelalte maratoane. Însă corpul uman are logica lui. Mai ales când îl supui unor astfel de încercări. Știu că două dintre motivele pentru care am terminat așa de greu au fost lipsa de somn și lipsa de antrenamente dedicate alergării. Nu poți fenta la infinit un sistem care e destul de bine pus la punct. Oricât de mult ai vrea. Dar și asta e una dintre lecțiile pe care le-am primit astăzi.

Îmi aduc aminte în ce fel de context emoțional am alergat anul trecut. Complet diferit față de cel de azi. Și mi-am dat seama că mă scald într-un vid emoțional care nu mă ajută deloc. Pentru că, pare-se, motivația extrinsecă (pentru mine) e mult mai puternică, de la un punct încolo, decât cea intrinsecă. Oricât de non-comercial ar suna chestia asta, pe mine mă motivează infinit mai tare nevoia de a demonstra ceva cuiva, decât de a nu demonstra nimic nimănui. Și astăzi n-am avut de demonstrat nimic nimănui. Însă, pe o distanță atât de lungă, în care te doare fiecare părticică din corp, ai nevoie de un contrabalans sufletesc, fie el dureros, care să te țină conectat la realitate. Și eu nu l-am avut.

Urmează două zile în care reînvăț să merg. Și în care fiecare pas, în sine, e o reușită. Însoțită de multă durere fizică. Dar și de speranța că va trece.

Mulțumesc tuturor celor care m-au făcut astăzi să zâmbesc. Tuturor oamenilor care au stat pe margine și ne-au aplaudat. Tuturor copilașilor care au bătut cupa cu noi. Tuturor voluntarilor care au avut grijă de noi.

Mulțumesc prietenilor pe care i-am întâlnit pe traseu, și care atât de tare m-au ajutat, cu zâmbetele lor.

Mulțumesc, Keep On Moving, pentru toate serile de vineri în care ne-am antrenat și ne-am ”chinuit” împreună.

Mulțumesc tuturor instructorilor care mă fac să-mi depășesc, de fiecare dată, condiția psihologică a durerii și a neputinței.

Mulțumesc tuturor celor care au donat astăzi, susținând cauza pentru care am alergat. O puteți face în continuare aici.

Închei ziua celui de-al patrulea mea maraton plângând. Dar e un plâns catharctic. Eliberator. Și plin de recunoștință. Și de admirație, pentru toți oamenii care au ales să-și facă acest dar prețios – de a alerga, în tot acest weekend.

P.S. Am vrut să plec la pedalat, după ce m-am întors acasă. Don’t ask why. Doar că am coborât cu bicicleta (cu chiu, cu vai), am pedalat vreo 30 de metri și am constatat că am pană. Universul era ceva de genul: ”in your face, crazy girl”. M-am întors acasă și m-am culcat.

P.P.S. Am plecat la maratonul de azi cu gândul acesta – al bifurcărilor și al alegerilor. Și, când m-am apropiat de finish, chiar la ultimul kilometru, îl aud în căscuțe pe Erphaan Alves, cu melodia lui ”Pick a side” (de la un fost #bodycombat, pentru cunoscători). M-a amuzat coincidența.