Din seria: ”Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?”

Adeseori auzim vorbindu-se de ”dimineața de după”. Dar foarte rar de ”seara de dinainte”. Sigur, am ieșit un pic din contextul clasic în care am putea auzi aceste sintagme. Însă, dacă extrapolăm un pic, seara de dinainte e întotdeauna cea mai apăsătoare. Indiferent de evenimentul pe care urmează să-l trăim. Ce e după are, desigur, calitatea de a decompensa întrucâtva. Ori de a fi, poate, puțin mai clar, măcar prin prezența deznodământului. Dar seara ”de dinainte” e calcifiată de zeci de gânduri și de frici. Cum va fi? Ce va fi? Cine voi fi eu după?

Oamenii care mă cunosc, fie în viața reală, fie în cea virtuală, știu măcar atâta lucru despre mine – că am țiglele un pic dezorganizate. Practic, nu mă întreabă nimeni, nici măcar în glumă: ”Ce faci? Cum o mai duci cu normalitatea?”. Și, în atare condiții, felul în care ”o duc” de la o zi la alta nu face decât să oglindească realitatea factuală în care mă găsesc, de când mă știu (mă rog, de când îmi amintesc că mă știu).

Mâine dimineață merg la maraton. De fapt, sper să alerg, nu să merg. Asta după ce n-am mai fost în templul endorfinelor de vreo șase zile. Deci sufletu’ antrenamente. Cât despre alergare, am prestat uriașa distanță de 7 kilometri săptămâna asta. Ceea ce, raportat la cei 42 kilometri (și 195 de metri) de mâine, e ca un M&M după un colaps glicemic. În schimb, am pedalat 120 de kilometri în jungla urbană, în ultimele zile. Pentru că, probabil, s-a produs o distorsie competițională, în capul meu, și am uitat ce am de făcut duminică.

Am (cu generozitate) aproape 30 de ore de somn la activ, săptămâna asta, sunt mai haotică ca oricând, mi-e dor de gymuleț ca de Moș Crăciun, și am reintrat în parametrii de balamuc în care știu cel mai bine să trăiesc. Cu cantități industriale de zaharuri și de entuziasm.

N-aș putea spune că sunt hiper pregătită pentru alergarea de mâine. Mi-e de-a dreptul frică, ca să fiu foarte sinceră. Dar simt și o emoție copleșitoare, care mi-e la fel de necesară precum oxigenul. Și pe care nu prea pot s-o iau de oriunde. Și nici oricând.

Cursa de mâine nu e doar a mea. Ci și a celor de la HOSPICE Casa Sperantei, pentru care alerg în acest an. Cei care doriți, puteți dona o sumă, oricât de mică, pentru construirea unui spital dedicat îngrijirii paliative pediatrice la Adunații Copăceni. Link-ul de donații aici.

Sunt într-un fel de ”descompunere mood”, la ora asta. Dar sper să revin mâine mai vioaie și, mai ales, cu o poveste frumoasă. N-am alte ambiții decât să termin întreagă cursa. Și cu zâmbetul pe buze, dacă se va putea. P.S. Niște rugăciuni, vorba ceea, n-au făcut rău nimănui. Zic și io.