Prețul aurului

Nu prea mai merg la teatru, în calitate de spectator. Probabil că sutele de spectacole pe care le-am văzut, laolaltă cu multele nopți dormite în teatru, într-un șir de ani sufocanți, au rupt ceva în mine. Ca, de altfel, toate lucrurile în exces pe care le-am făcut și care m-au dus la saturație. Însă viețile multiple pe care le trăiesc în paralel mi se contopesc într-un fel ciudat. Deși sunt departe de ceea ce însemna teatrul, cândva, pentru mine, mi-am regăsit, pentru o seară, bucuria de a fi spectator.

Distanțându-mă atât de mult de teatru, mental și spiritual, înțeleg mai mult ca oricând sensul cortinei. Înțeleg cât de mult te protejează pe tine, spectator, de alte și alte spectacole care nu-ți fac, poate, la fel de mult bine ca cel pe care îl vezi în lumina reflectoarelor, împodobit și armonizat într-o estetică care și-ar sfărâma altfel sensul și semnificația.

Am văzut în această seară o producție nouă a colegilor de la Centrul de Teatru Educațional Replika – PREMIERĂ – Prețul aurului, de Eugen Jebeleanu. Un spectacol care vorbește despre semnificația sportului de performanță. În acest caz, al dansului sportiv. Sigur, nu e doar despre asta, însă nu vreau să spun mai multe despre un spectacol pe care vi-l recomand să-l vedeți, nu doar să-i citiți povestea. M-a pus pe gânduri, pentru că e despre sport. Și despre condiția sportivului educat să performeze, cu orice preț.

Sportul nu e drept. N-a fost niciodată. Și probabil că e o condiție pe care va trebui să și-o asume până la capătul existenței sale. Sigur că, văzând acest spectacol într-o perioadă în care sportul e parte semnificativă a vieții mele, am resimțit altfel povestea lui Eugen Jebeleanu. Și am înțeles, încă o dată, cât de alunecos e destinul unui sportiv. Care sacrifică copilării, vacanțe, nopți de distracții, zile de relaxare, toate pentru o cauză care, de multe ori, nu-i aparține. Dar care, în timp, devine a lui. Însă cu ce preț uriaș…

Am trăit ultima jumătate de an nu chiar ca un sportiv de performanță, dar ca un om care prioritizează sportul în viața sa. Am făcut antrenamente multe și grele. În fiecare zi. Am trăit într-o disciplină absolut cazonă, tocmai pentru a putea face față acestui program. M-am dus la sală și cu chef, și fără chef, și cu entuziasm, și fără entuziasm. Pentru că sportul nu e despre perioade. Ci este despre fiecare zi în parte. Odată ce ai pus capul pe pernă și te-ai trezit, trebuie să o iei de la capăt. Iar și iar. E frustrant când, după câteva zile de pauză, ai senzația că nu ai făcut sport în viața ta. E frustrant să nu mai poți face azi ceea ce ieri îți ieșea atât de bine. E frustrant să ți se pară că astăzi poți zbura, iar mâine să te prăbușești. Însă sportul îți oferă o răsplată pe care n-o pot traduce, dar care te împinge să o iei de la capăt iar și iar. Aproape ca un drog de care ai nevoie pentru că știi că, odată ce-l vei lua, te vei simți mai bine.

Cei doi dansatori – Laura și Ștefan Grigore – care îl însoțesc pe Eugen Jebeleanu în rememorările sale, întrebați fiind ce e dansul pentru ei, au răspuns că e totul. Ultimele luni trăite și multele experiențe terapeutice m-au învățat că nu e sănătos să ne canalizăm toată viața într-o singură direcție. Oricare ar fi aceea. Pentru că, dacă pavajul acelui drum se surpă, ne vom prăbuși în gol. Poate că e și o chestiune care ține de noroc, până la urmă. Unii oameni sunt construiți pentru un destin unic, într-un unic domeniu.

Când eram copil, îi admiram tare mult pe sportivi. Mi se părea că e nevoie de o infinită forță interioară să faci ceva atât de greu. Și mi se părea atât de injust când unul sau altul era nevoit să pună punct unei vieți dedicate sportului, din cauza unei accidentări. În vremea când mă uitam la ei, mică fiind, eu făceam probleme la matematică. Multe și alambicate. Și învățam versuri cu nemiluita. Și mă zbăteam cu ortografia. Toate într-o manieră categorică, a perfecțiunii care nu lasă loc de rest, în ecuații ce se cer a fi perfecte, nu perfectibile. Însă nici matematica, nici poezia, nici ortografia nu-și claustrează atât de tare ”adepții”, precum o face sportul. Și nu-i condamnă la exil, atunci când pasul e strâmb, ori călcătura nu prea sigură.