Mersul la psiholog

Ce scriu acum aș fi vrut să scriu cu mult timp în urmă. Dar am tot amânat. Pentru unele lucruri parcă nu ești pregătit îndeajuns niciodată. Am tot povestit, în repetate rânduri, despre experiențele mele terapeutice și despre cum le-am trăit, pe fiecare în parte. Pe lista acestor experiențe se află și mersul la psiholog. Despre care am mai vorbit cândva, cu niște ani în urmă. Între timp, însă, viața mea a luat multe turnuri din cauza (poate și un pic datorită) experiențelor cu psihologii.

Prima dată cred că am mers la psiholog prin 2015. Nu eram foarte convinsă că mă va ajuta, însă eram într-o depresie foarte acută, din care nu reușeam să ies nicicum. Am ținut-o luni în șir într-un plâns zilnic. Pe vremea aia nu eram atât de deschisă, încât să caut soluții prin tot felul de părți. Am trăit într-un chin continuu, din care nici nu puteam, nici nu știam să ies. Problema a fost însă că m-am dus la psiholog un pic cam târziu, spre finalul acestei perioade de plânsete și neputințe. Așa că, după trei ședințe, am considerat că sunt profund vindecată și am renunțat. A fost singurul bărbat psiholog cu care am lucrat. Făcea terapie adleriană și părea foarte ancorat în procesul terapeutic. Îl alesesem la întâmplare, n-am avut criterii de selecție prea clare. Mi-aduc aminte că îi citisem câteva articole în prealabil. Dar cam atât.

Au trecut anii și n-am mai simțit nevoia de a merge la psiholog. Asta pentru că am fost mereu atât de ancorată într-un milion de activități încât nu aveam timp să îmi pun problema vreunei instrospecții. Și am tot continuat așa, an după an, fără să spun ”stop”. Însă a venit pandemia și atunci, din toată turația în care viețuiam, a trebuit să mă opresc. Chiar dacă nu din activități, măcar din alergare. Unde să fugi, dacă e totul închis? Nu mi-e nici acum clar dacă tot ce a urmat a avut de-a face cu pandemia. Aș crede că nu. Și, în general, am credința că pandemia a creat un context întregii umanități de a se privi pe sine. Căci prea eram niște roboți cu toții.

Au trecut lunile, a venit vara lui 2020. Și nu cu liniște. În viața mea s-a petrecut ceva care m-a destabilizat înfiorător de tare. Atât de tare, încât nu voiam decât să mor. Oricât de patetic sau derizoriu ar suna asta. Aveam un milion de gânduri suicidare. Eram mai bacoviană decât a fost vreodată Bacovia. Îmi curgeau prin minte numai scrisori de adio. Aveam tot felul de scenarii imaginate despre cum aș putea muri, fără să las prea multe urme. Eram atât de rău, încât mi-aduc aminte că tata mă ținea în brațe (chestie pe care n-o mai făcuse de când eram copil), iar eu îl imploram să mă lase să mor. Pentru că ajunsesem atât de rău, și pentru că în jurul meu oamenii încercau să mă ajute cumva, spunându-mi că un psiholog mi-ar face bine, am cedat (fără niciun fel de voie) și m-am dus. Partea proastă cu depresiile din miez de vară e că oamenii sunt în concedii. Inclusiv psihologii. Așa că, alegând la fel de întâmplător ca prima dată, am început să dau câteva mailuri. Mi-a răspuns o singură persoană care lucra exclusiv online. Lucru de care nu voiam să aud, fiind sătulă de zecile de ore online făcute la școală. M-a direcționat către o colegă de-a ei care lucra fizic. În continuare nu voiam cu niciun chip să merg. Nu știam cum să anulez prima ședință. Într-un final am ajuns acolo. Primele două întâlniri n-am văzut și n-am auzit nimic. Eram complet departe de orice realitate. Apoi, treptat, am început să înțeleg rostul procesului terapeutic. Am început să citesc foarte mult și să mă clarific cu privire la multe aspecte legate de mine însămi, care-mi erau complet străine.

A durat cam cinci luni și jumătate povestea asta. După care, din motive pe care nu le pot împărtăși public (probabil doar dacă voi scrie o autobiografie o să le pot spune pe deplin), a trebuit să închei terapia. Nu din voință proprie.

Am început o alta, la o lună distanță. Cu altă terapeută. Cu prima făcusem terapie experiențială. Cu a doua am vrut să fac EMDR. Ăsta a fost criteriul după care am ales-o. EMDR-ul e un fel de tehnică oarecum hipnotică, de reprocesare a amintirilor prin mișcări oculare. În principiu, se folosește pentru situațiile traumatice. Zice-se că e foarte eficientă. Eu n-am apucat să o lucrez. Însă am făcut ceva similar la cursul de NLP – EMI (Eye Movement Integration) – care a funcționat destul de bine. Ce se întâmplă, ca efect, e că scade gradual intensitatea emoției pe care o simți cu privire la o anumită situație, prin mișcare oculară.

După cum spuneam mai sus, n-am mai făcut EMDR, pentru că m-am dus la psiholog scăldându-mă în ape foarte tulburi. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă, de ce trăiesc ce trăiesc și ce ar trebui să fac pe mai departe. Am încercat totuși ceva interesant în acest nou proces terapeutic: am stabilit intenții. Pe care, ulterior, după ce le stabileam, psiholoaga le interpreta cumva. Nu traduc chiar corect ce se întâmpla acolo dar, pentru cine e un pic familiar cu treaba asta, semăna destul de mult cu constelațiile familiale. Era același joc de rol, care-ți releva lucruri (sub forma metaforelor) care te lăsau cu gura căscată. Port și acum cu mine unele povești de acolo. Pe care cred că le voi purta până la sfârșitul vieții mele. Am stat cam trei luni în terapie. Apoi am renunțat. Pentru că nu mai puteam continua. Apoi m-am răzgândit și am revenit, după o scurtă pauză. Iar, în final, a fost terapeuta cea care a decis să încheiem terapia. Nu era și dorința mea, dar știam că așa trebuie să fie.

La recomandarea ei, am încercat cu o a treia terapeută, la care am mers doar o ședință. Simțeam că nu mă pot cupla la ea. Deși, după o ședință, nu prea te poți dumiri de prea multe lucruri. Toate astea se întâmplau în urmă cu an și jumătate.

Am făcut o pauză de câteva săptămâni, după care un prieten mi-a recomandat să lucrez cu o psihanalistă. În varianta ei standard, psihanaliza înseamnă ani mulți de terapie. E un proces în care, dacă vrei să intri, trebuie să ți-l asumi pe deplin. Eram dispusă să fac asta. Am zis că pot să petrec niște ani în terapie, până voi ajunge să-mi găsesc echilibrul în tot și în toate. Mai ales dacă asta îmi va servi până la finalul vieții. Nu mi-a ieșit nici aici combinația. Am făcut terapie cam patru luni, după care, pentru că am început facultatea și mi-am dat programul peste cap, n-am reușit să mai susțin terapia în ziua x, la ora y. Ceea ce a fost extrem de supărător pentru terapeută. Motiv pentru care am încheiat brusc procesul. Chestiune care nu e tocmai în regulă, pentru că rămâi cu răni deschise în timpul terapiei. Dar mi-am zis că, dacă s-a întâmplat asta, așa trebuia să fie.

În paralel cu psihanaliza, pentru că vara trecută eram chiar mai daună decât acum două veri, după ceea ce aș putea spune că a fost o experiență de scenariu de film de succes (filmul, nu și experiența), am încercat și terapia centrată pe soluții. În antagonism complet cu psihanaliza, care durează o veșncie, cea centrată pe soluții e scurtă și aplicată. După cum îi spune și numele. Am făcut patru ședințe destul de eficiente, după care m-am oprit.

La finalul poveștii cu psihanaliza, am luat pauză câteva luni. Între timp, începusem și Facultatea de Psihologie, iar viața era oarecum așezată. Mă rog, trăiam într-un miraj, dar îl percepeam ca pe ceva stabil, la momentul respectiv.

Am reluat terapia în ianuarie, anul acesta. Online, de data asta. Pentru că terapeuta e din alt oraș. Voiam să fac terapie integrativă, pentru că știam că împrumută ce e mai bun din toate celelalte metode. Am reluat terapia din două motive. Primul, voiam să-mi rezolv problemele de atașament (anxios), de care sufăr. Care în relații (indiferent de natura lor) se manifestă puternic. În general, orice anxios care se respectă caută un evitant. Care se respectă și el. Ceea ce creează o dinamică ”deosebită”. Apoi, dintre toate terapeutele cu care am lucrat, cu niciuna nu am încheiat procesul. Și nu am găsit răspunsurile alea care să te ducă la acel ”aha” pe care îl tot cauți. Chiar dacă sunt deja mai bine de doi ani de când fac terapie, faptul că a fost o succesiune de experiențe, și nu una cursivă, m-a ajutat pe bucăți doar. Și poate că mai e un aspect important în toată povestea asta: când te duci la psiholog în depresie fiind (ceea ce facem majoritatea), e greu să sapi prea mult în trecut. Pentru că prezentul e mult prea greu de gestionat. Și-atunci sunt necesare niște luni legate de terapie (cu același terapeut), ca lucrurile să aibă și un deznodământ bun.

Spre deosebire de celelalte povești pe care le-am spus până acum, aceasta nu este o poveste completă. E reală pe de-a-ntregul, dar lipsesc bucăți de puzzle. Importante. Esențiale. Însă nu sunt doar bucățile mele. Așa că nu pot spune nimic în plus. Nu de teamă. Ci pentru că aș dărâma ceva. Ce poate că ar trebui dărâmat. Însă mi-am jurat mie însămi că nu voi răspunde cu rău, răului.

Am scris astăzi despre terapie pentru că fix în urmă cu un an am vrut să sinucid. Eram doar la un pas distanță. Îmi preparasem o substanță despre care știam că e letală. Nu știu cine și ce m-a oprit. Dumnezeu, universul, prietenii. Disperata nevoie umană pentru supraviețuire. Nu știu ce demon sau ce înger m-a scos din hău. Însă aș vrea să subliniez cu multe linii faptul că depresia e o problemă reală. Nu o fiță. Și că psihoterapia nu e un moft. Ci o necesitate. Oricât de greu ar fi să sapi în cele mai adânci resorturi ale tale, și să scoți toți demonii pe care i-ai purtat cu tine o viață, e mai rău să nu o faci. Căci te vor bântui o veșnicie. Sigur, înclinațiile suicidare pot fi și traume transgeneraționale. Am un bunic care s-a sinucis. Și, dacă e să cred ce am aflat în regresia hipnotică, am murit prin suicid în precedenta viață. Ceea ce, vorba terapeutei mele de la hipnoză, ar trebui să mă facă să înțeleg că asta nu e o soluție, în fond. Pentru că te tot întorci, de fapt, să-ți trăiești povestea pe care trebuie să o trăiești.

Am retrăit în ultimele două săptămâni niște sentimente amare, care mi-au amintit de verile trecute, petrecute în hăuri existențiale pe care nu le doresc nimănui. Și mi-am adus aminte de vorbele lui Sebastian: „Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

Nu-i un proces liniar terapia. E cu suișuri și coborâșuri. Și e de durată. Pentru că ne stricăm în ani. Și nu ne putem repara în zile. Sunt bine acum. Înțeleg altfel realitatea. Și-mi pot exprima emoțiile în cele mai adânci detalii. Fără teamă și fără rușine. Atât în fața terapeutei, cât și a celorlalți oameni cu care interacționez. Sigur, e un alfabet nefamiliar multora. Iar unii oameni se sperie și fug. Însă nu e ceva ce pot împiedica. Încerc doar să fiu înțelegătoare. Cu mine și cu cei din jurul meu. Astăzi mă bucur de terapie și de ceea ce mai descopăr, de la o săptămână la alta, despre mine. Fac și prostii. În fiecare săptămână. Dar e parte din același proces. De data asta, unul lin.