Nicio stea nu se abate din drumul ei

”Nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nicio stea nu se abate niciodată din drumul ei. […] E puțin trist. Dar e frumos.” (M. Sebastian)

Cu șapte ani în urmă, chiar în perioada aceasta, mă bântuia gândul înscrierii la cea de-a doua facultate – Teatrologia. Mă bântuia și nu prea. Pentru că nu eram deloc hotărâtă. Trecuse prima admitere, la care nu mă înscrisesem, și renunțasem cumva la idee. Însă s-a organizat și o a doua sesiune. La care m-am dus așa, cu chiu, cu vai. M-am hotărât azi, mâine am depus dosarul, poimâine aveam examenul. Eram pregătită pe sfert, pentru că nu apucasem să citesc toată bibliografia. Dar e un stil personal, nu am ce să-mi fac. Când vreau să mă arunc în ocean, mă arunc. Nu îmi pun problema că îmi lipsește colacul de salvare. Așa că, în timpul scurt pe care îl aveam, am citit și eu pe apucate ce s-a putut. Una dintre piesele din bibliografie era celebra ”Steaua fără nume”, a lui Sebastian. Problema a fost că mi-a plăcut atât de tare, încât am rămas acolo, în povestea aia. Nu mi-a mai trebuit altceva. Nu mi-a mai păsat nici de Antigona, nici de Romeo, nici de Tipătescu. Eram fascinată de acest atât de tandru profesor Miroiu, și de pasiunea lui nemărginită pentru infinitul de deasupra noastră.

Și, după cum spune o vorbă românească plină de înțelepciune, ”la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”, unul dintre subiectele de examen a fost chiar din ”Steaua fără nume”. Alternativa era Antigona, dar teatrul antic grec nu era tocmai pe lista pasiunilor mele, la acel moment.

Am început această facultate cu gândul la stelele care se duc pe drumul pe care trebuie să se ducă. Sunt convinsă că am pășit pe cărarea aceasta când a trebuit. Și am cunoscut oamenii pe care a trebuit să-i cunosc. Din toate școlile pe care le-am făcut până acum, Teatrologia m-a zguduit cel mai tare. M-a marcat cel mai tare. M-a durut cel mai tare. Mi-a fost școală și casă, deopotrivă. Am crescut acolo, în cei cinci ani (de licență și master), cât pentru o viață. Am rămas cu amintiri multe, cu emoții infinite, cu doruri vii. Chiar dacă timpul nu se lasă a fi derulat altfel decât în logica lui convențională, m-aș întoarce acolo. Într-o cronologie inversă. M-aș întoarce la momentele acelea care mi-au suflat viață în aripi. Și spirit în gând. Și emoție în trăire.

Astăzi și mâine, la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale”, sunt înscrieri la Teatrologie. A doua sesiune. Nu știu dacă povestea mea e convingătoare, însă e autentică. E o facultate care te schimbă pe de-a-ntregul. V-o recomand cu sufletul, nu cu mintea!

Detalii despre înscrieri aici.

Închei cu acest gând atât de frumos al lui Sebastian, rostit de profesorul Miroiu:

”Undeva, în altă lume, în altă constelație… în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega […] sau pe steaua mea fără nume… aventura asta ridicolă, care se numește viața noastră, se repetă altfel, de la început, sub același cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greu și apăsător devine ușor, tot ce aici e întunecat și opac devine luminos și transparent. Tot ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate – gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute – tot ce am fi vrut să cutezăm și n-am cutezat, să iubim și n-am iubit, tot, tot, se împlinește, se simplifică, se împarte.”