Călătoria și călătorii

Când pierdem, în viață, clipele sunt cele pe care le pierdem. Când câștigăm, tot clipe așezăm în panoplia cu reușite. Pentru că le-am pus la bătaie cu oamenii potriviți sau cu cei nepotriviți, în locuri potrivite sau în locuri mai puțin potrivite. Totul e pe fărâme de momente. Și, când tragi linia, ar fi bine să fie un semn de egalitate între plus și minus, întru echilibru.

N-aveam în plan să alerg astăzi. Totuși, am mers la proba de ștafetă, cu prietenii de la Keep On Moving. Am alergat kilometrii de pe primul tur de schimb și am mai continuat un pic și pe turul doi, până am ajuns unde trebuia să ajung. Deși aș fi alergat toată cursa. Chiar dacă am fost și săptămâna trecută la alergare, cursele prin București au bucuria spectatorilor care te animă, atunci când picioarelor le lipsește entuziasmul. Și bucuria mesajelor care îți spun că te miști mai bine decât Guvernul României, că mai ai puțin de alergat, deși abia ai început cursa, că ai dat bani ca să te doară sau că puteai la fel de bine să mergi la terapie. Și sunt copiii mulți care bat cupa cu tine. Și care te privesc cu inocența începutului de viață. Și cu entuziasmul de a te vedea. Cărora le întorci zâmbetul, sperând că asta va însămânța în ei, peste niște ani, un grăunte de amintire cu oameni care se mișcau cândva, în perioada copilăriei lor, fericiți că au șansa să o facă.

M-am gândit pe tot parcursul cursei că, în mulțimea de oameni care aleargă umăr la umăr cu mine, sunt cu certitudine votanți ai celuilalt candidat. Oameni pe care îi admir, pentru că fac ceva bun pentru sănătatea lor. Și pe care mi-ar fi foarte greu să-i blamez pentru că au alte opțiuni politice decât ale mele. Pentru motive știute de ei și înțelese de ei. Poate că vorbim prea rar de ceea ce înseamnă valori, pentru fiecare în parte. Și poate că prea rar ne punem problema că a ne ghida după ele, dincolo de zgomotul infinit din exteriorul nostru, ne-ar face să avem o viață mai bună. În terapia ACT (Acceptance and Commitment Therapy), logica acțiunii precedate de un anume gând spune să faci un gest sau altul, ca urmare a unui gând, doar dacă acel gest te ajută cu adevărat să-ți urmezi valorile. Dacă da, atunci poți acționa. Dacă nu, atunci fă bine și schimbă direcția.

Nu sunt suficiente endorfinele unei curse de alergare astfel încât să anihileze anxietatea infinită, clivajul social, starea de anomie și ura infinită care curge la fiecare scroll. Și pe care le resimt tot mai intens, de la o zi la alta. Și eu, ca noi toți, am oameni în listă partizani ai unei direcții sau a alteia. De la profesori universitari sau doctori, la oameni cu meserii cotate mai slab, poate, pe scara ierarhiei sociale. Toți pătimași, toți vehemenți, toți încercând să convingă. Unii, pentru că își urmează valorile. Alții, pentru că viața nu le oferă acest lux al clipelor în care să-ți pui problema de a te gândi la ce e esențialmente important pentru tine, ca individ parte a unui întreg (care este planeta aceasta). Ne spunea un profesor, nu demult, că ar trebui să ne gândim la lucrurile mai mari decât propria persoană, la ceea ce contribuie la deveniri și transformări sociale, la ceea ce aduce utilitate la nivel macro, la ceea ce depășește bunăstarea personală sau interesele personale, pentru un bine global. Nu o facem, pentru că uităm adeseori că nu respirăm oxigenul copacilor plantați de noi. Ci de oameni care au ieșit din cutiile personale (probabil la fel de pline de nemulțumiri, insatisfacții ori revolte) și au făcut un ”cadou” umanității. Just because.

Studiile spun că acțiunile anterioare ale politicienilor pot prezice comportamentul lor viitor, dar puterea relației depinde de factori precum etapa carierei, presiunile electorale și contextul instituțional. Așadar, știința nu are toate răspunsurile de pe lumea asta. Și e bine că nu le are. Căci altfel ce-am face cu atâta certitudine? Mă gândesc însă că am putea să ne întoarcem la știință, uneori, atunci când e o mare de necunoscut în jurul propriei persoane. Și când alegerile pe care le facem vizează un întreg pe care nu-l putem cuprinde cu simțurile, dar îl putem creiona cu imaginația.

Nu știm dacă o bătaie de aripi a unui fluture din Brazilia poate declanșa un uragan în Texas. Dar dacă teoria haosului este parte din realitatea noastră prezentă, atunci am face bine să ținem cont de o atare posibilitate.

P.S. Thanks, Dia Mada & Pier Luigi, for the team effort!