Bufonii și nebunii

În teatrul lui Shakespeare există două tipologii de personaje care spun adevărul: bufonii și nebunii. Căci doar din gurile lor pot fi tolerate lucruri pe care regii și regatele lor nu le pot auzi, în alte feluri. E amăruie și ciudat de percutantă rezonanța teatrului elisabetan în ceea ce se cheamă prezent. Nu poți fi altceva decât un avatar al nebuniei (postulate, desigur, într-o manieră civilă, netestată clinic) sau un ins care alege să-și consume mărunta doză de histrionism prin glume de tot felul, ca să poți exprima lucruri care pulsează, de fapt, în multe vene. Și sub multe epiderme. Doar că, așa cum tot marele bard britanic o spunea, frica ne face lași pe toți („Thus conscience does make cowards of us all”). Și asta e o realitate de care nu ne putem dezbăra niciunul dintre noi. Cu tot regretul afirmației. Istoria e plină de eroi condamnați la nemurire, prin moarte. Însă epoca actuală nu funcționează cu instrumentele unui ev mediu îngropat în cărțile de istorie. Ci e modernă și accesibilă. Deși tributară acelorași obiceiuri umane strâmbe.

Am terminat ieri toate examenele și formele de auto-tortură academică, până la toamnă. Cu tristețea, nu cu bucuria, unei viitoare pauze. Și cu amintirea unor întâlniri frumoase, de care am avut parte ieri. Dar și cu franjuri de speranțe decupate în felurite moduri de oameni care nu înțeleg că orice ierarhie de pe lumea asta (dacă nu devii un tiran veritabil) este temporară. Și-atunci când piramidele se sfărâmă, rămâne doar pulbere, dacă focul n-a fost altceva decât un continuum de scântei.

Sunt la fel de rutinată, ca orice alt absolvent de psihologie, de prea multele patologii de care ne-am înconjurat, în anii de școală. Uitând că plânsul e o reacție firească, nu un bruiaj emoțional dezadaptativ. Uitând că, atunci când oamenii pe care-i iubești te resping, e normal să te doară. Uitând că umanitatea noastră frustă și carnea noastră fragilă și atât de alterabilă au reflexe firești, evoluționist adaptative. Iar în aceste reflexe firești intră și durerea, și dorul, și neputința, și anchilozarea emoțională.

La teatru, când ajungi să privești în culise, nu te mai poți întoarce niciodată la spectatorul care ai fost. Căci vezi inconsecvențele, disonanțele, mixul de epoci, umanitatea din ființa actorului, butaforia, convenția. Toate acestea devin palpabile. Fără putință de reversibilitate. La fel e cu orice altă instituție de pe lumea asta. Sau cu orice ființă umană. Odată ce ai dat cortina la o parte, ai frânt și magia. Desigur, ai accesat inaccesibilul. Dar ai pierdut scânteia. Însă niciodată nu știi, în avans, ce ți-e fundamental necesar – magia, în forma ei atât de fragilă și de intangibilă, sau inaccesibilul, materializat în spatele unor ziduri de netrecut sau ale unor perdele de catifea.

Relațiile interumane nu sunt altceva decât o ruletă rusească, în esență. În orice formă de dinamică de pe lumea asta. Și nu știi niciodată, în fond, dacă absența glonțului e răul cel mai mic sau binele cel mai mare. Și nici nu poți plăti tribut, în avans, unui viitor atât de alunecos, pentru măcar un grăunte de certitudine.