Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt

Îmi amintesc uneori de gândul acela al lui Sebastian, care tot rămâne agățat de mine și de care mă împiedic, când mi-e lumea mai dragă: „Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

Poate că amintirile noastre se închid mereu prost. Căci ce fel de capace sau dopuri să folosim, când recipientele în care ne depozităm viețile, suferințele, reacțiile sunt atât de informe ori de diforme? Mi-a trecut un gând fugar prin minte, adineauri, care poate că n-are niciun sens, aruncat așa în neant. Însă, în narativul vieții mele recente și mai puțin recente, e plin de semnificație. Anume că, atunci când dăm cuiva un pistol, gloanțe cu nemiluita (pe care le și punem la locul lor) și apoi i-l înmânăm și armat, de ce ne mirăm că apasă pe trăgaci? Sigur, cu un pistol încărcat poți face un milion de lucruri – să tragi în gol, să-i scoți gloanțele, să-l dai la schimb pentru ceva mai civilizat (dacă nu mai nobil), să porți un dialog cu cel care ți l-a dat. Sau poți să-l folosești împotriva lui. Căci toți avem nevoii de sacii noștri emoționali de box. Și de ținte unde să ne încercăm abilitățile de trăgători. Nu mai contează dacă nimerim neantul, rinichiul, plâmânul, inima ori creierul. Tragem, pentru că avem o armă cu care nu știm ce să facem. Și ce amuzament meschin va fi ieșit din tot acest joc.

Într-o atare ecuație, cine e mai în culpă? Cel care livrează arma ori cel care o folosește? Ori ambii? Dilemele acestea ale unei umanități abandonate în spatele unei moralități de fațadă sunt, desigur, subiecte pentru atâtea și atâtea povestiri. Pentru atâtea și atâtea dinamici relaționale. Desigur, entitatea asta numită omenire se prevalează de o regulă simplă și intuitivă – nu poți fi doar trăgător sau doar țintă, în această viață. Ești și una, și alta. Uneori cu bunăștiință, alteori din ignoranță. Și iarăși, filosofia moralității își croșetează un traseu incert și în direcția asta. Căci unde e culpa mai mare? În intenție? Ori în neștiință?

Nu putem ieși din multele dileme de care suntem înconjurați. Ori din statusurile acestea care ne sunt atât de familiare. Căci, deși suntem și victime, și călăi, unii pentru ceilalți, ceva totuși e dominant în noi. Fie starea de victimă, fie cea de călău. Doar că, în vreme ce primul statut poartă un rang al onoarei, al cinstei și al îndreptățirii de a fi într-un fel anume, cel de-al doilea e greu de recunoscut în fața propriilor oglinzi. Și ce deznădăjduitor să-ți porți chipul de călău sub masca victimei. Și pentru tine, și pentru cei ce se grăbesc să-ți arunce colacul de salvare.

E-un drum lung și anevoios acela pe care ar trebui să-l urmăm, ca să ne debarasăm și de nevoia de a face rău altuia (doar pentru nu știm să ne auto-gestionăm emoțional), și de nevoia de a fi salvatori și de a împărți lucruri, gesturi ori gânduri despre care credem că fac bine celuilalt. Nu-i niciunul dintre talgere mai ușor, în fapt. Dar e o balanță, în toată echitatea ei, disfuncțională. Și-n tumultul nostru vocal în care milităm, în fel și chip, pentru o viață echilibrată, ar fi bine să înțelegem că unele unități care, puse pe două talgere, nu înclină într-o parte sau alta, nu înseamnă neapărat echilibru. Ci un dezechilibru ale cărui ițe sunt atât de întortocheate, încât ne e mai la îndemână să-l postulăm ca fiind linia aceea dreaptă, utopică în esență, decât un șir lung de sinusoide, brodate cu câțiva centimetri de echilibru, la fiecare dintre capete. Și oglinzile mint câteodată.