Sinele și călătoriile

O fată mergea împreună cu tatăl ei cu mașina. El conducea. Fata îl însoțea. De fiecare dată când mergeau împreună, tatăl i se plângea fetei de apa pe care o vedea pe lateral, spunându-i acesteia că e plină de nămol și murdară. Fata însă se uita pe geam și vedea o apă limpede, clară. Și, de fiecare dată când tatăl ei se plângea, aceasta nu înțelegea de ce e totul atât de apăsător pentru el. De ce e furios. De ce nu-l poate îmbuna nimic. Tatăl moare și fata ajunge să-i ia locul, la volanul mașinii. Când se uită în stânga ei, vede că apa de pe lateral era cu adevărat plină de nămol și murdară. Și că realitatea era aceea că pe drumul respectiv se aflau două ape curgătoare.

Povestea de mai sus e relatată de Irvin Yalom în autobiografia sa – Călătoria către sine. E istoria de viață a uneia dintre pacientele sale.

Ne punem adeseori problema (sau întrebarea) dacă viața e justă, de vreme ce ne vedem (noi pe noi înșine) atât de nedreptățiți. De oamenii care nu ne înțeleg, de oamenii care nu ne tolerează, de oamenii care vorbesc altă limbă decât cea învățată de noi în primii ani de viață. Doar că realitatea asta univocă are atâtea nuanțe, câți oameni suntem pe acest pământ. Cum și dreptatea pentru care milităm atât de tare. Cum și adevărul. Cu toată părerea de rău pe care o simt, spunând asta. Dar nici măcar acest ultim stindard al umanității nu e unanim, pe de-a-ntregul.

Mă aflu într-un război de gherilă cu mine însămi. Sinele copil cu sinele bătrân. Și ce bătălie inegală. Mă aflu captivă într-o luptă în care iubesc și urăsc, în același timp, același om, cu aceeași măsură. Nu știu de ce iubesc, cu toate că mi-e clar de ce urăsc. Deși înțeleg mecanismele psihologice din spatele iubirii, și caut să le integrez pe cele din spatele urii. Doar că, dincolo de psihologie și de explicațiile atât de logice pe care le stăpânesc, în mare măsură, rămâne omul. Fragil, vulnerabil, cu un milion de sos-uri active. Și, oricât de clar ți-ar fi că A + B = C, matematica vieții are elemente necunoscute infinit mai multe decât orice ecuație științifică de pe lumea asta. Căci suntem umani. Și umanitatea noastră implică frici, iubiri, uri, temeri, disperări, angoase, regrete, bucle, derapaje. Iar fiecare dintre aceste elemente enumerate mai sus are asignat câte un buton, în interiorul nostru. Pe care îl poate apăsa oricine, la o adică. Nu suntem niciunii dintre noi feriți de povestea asta. Oricâtă știință am îngloba. Oricâtă logică am încapsula. Niciun medic nu e ferit de boală, în fond.

Îmi tot vine în minte acest gând atribuit lui Martin Luther King: ”Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică.” Doar că, atunci când comunică prin limbaje diferite, având filtre diferite și realități diferite, e foarte inaccesibilă cunoașterea și, prin urmare, foarte la îndemână ura. E o tortură să trăiești zi de zi cu acest gând – al faptului că cineva te urăște pentru că nu te cunoaște, din simplul motiv că nu a dorit să comunice cu tine. E un foc aprins, pe care copilul interior îl întețește cu vreascuri multe, neînțelegând ceea ce bătrânul înțelept știe deja. Că focul e util atâta timp cât încălzește. Când începe să pârjolească, nu-i rost să mai stai lângă el. Dar ce-are a face că știi că arde, dacă nu poți să stai departe? E o vorbă din popor care spune că acolo unde-i minte multă, e și multă prostie. Însă nu e prostia cea care ne îndeamnă să ne facem rău nouă înșine. Ci familiaritatea unei stări emoționale împământenite în noi cu mulți ani în urmă. Și credința că putem schimba ceva. Și speranța că putem schimba ceva. Însă realitatea e aceea din povestea lui Yalom. Mergem pe aceleași drumuri, dar vedem lucruri diferite. Și cum ne-am putea convinge unii pe alții de convergența unor realități care, în esență, nu pot să conveargă niciunde?