Despre ego. Fără ego

Ego-ul uman e o chestiune extrem de sensibilă. Suntem cu toții vulnerabili și ”vinovați” de a încerca să-l protejăm în fel și chip. Ignorând semnificațiile lui pe linie freudiană (pentru că sunt în vacanță și nu vreau să știu nimic despre orice înseamnă psihologie), eu îl traduc prin orgoliu. Sau nu neapărat că îl traduc așa, ci extrag, din sensul lui întreg, partea aceasta. E, cumva, zgârietura aia care te lezează, din te miri ce. Și te râcâie vreme îndelungată.

Acum două zile, după cursa de biciclete și povestea mea cu recitatul de poezii, îmi scrie o prietenă și colegă actriță că am încurcat poeții. Și că ceea ce credeam eu a fi Minulescu e, de fapt, Arghezi. Acum, dacă e ceva pe lumea asta unde mă simt stăpână și sigură pe mine, e poezia. Sau, mai degrabă, versurile multe care-mi tot umblă prin minte de când mă trezesc, până când adorm. Îmi tolerez foarte greu astfel de derapaje lirice.

Problema nu era de confuzie, în sine. Că greșim cu toții, orice am face pe lumea asta. Problema era că mi-aș fi pus capul sub ghilotină că această interogație despre statornicire și îndepărtare – ”De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?” – e a lui Minulescu. Bașca, atunci când am scris povestea, am căutat și versurile, să fiu sigură că le redau corect. Și sigur că Google-ul, un pic mai odihnit la minte decât mine, mi-a spus că e Arghezi autorul. Dar eu am ratat complet informația asta. Pentru că eram setată pe filmul meu.

Mi-am dat seama aseară, tot în timp ce pedalam, că acest bias al confirmării, ale cărui victime suntem noi toți, ne distorsionează multe aspecte ale vieții cotidiene. Cum se traduce el, în practică? Dacă suntem chitiți să vedem ceva sau să credem ceva, aia vom vedea și aia vom crede. Indiferent de realitate. Pentru că aceste erori cognitive, care sunt bias-urile (și sunt multeeeeee), ne duc pe căi știute deja, dar nu neapărat pe cele corecte.

Funcționează și la oameni, la fel ca la versuri. Dacă vrem să vedem pe cineva că e minunat, chiar dacă nu e, vom găsi toate pârghiile necesare astfel încât creierului nostru să-i fie confirmată teoria noastră inițială. Cum și viceversa e valabilă. Atunci când avem convingerea că cineva e un monstru, ne vom agăța de orice fărâmă de context care să ne servească credința.

Știu că ne place tare să ne luăm în serios și să fim noi ăia cu dreptatea în mână, militanți pentru adevăruri absolute și credințe imuabile. Dar viața nu e absolută. Nici realitatea. Și, cu atât mai puțin, adevărul.