Momentele esențiale

Nu știm întotdeauna care momente din viețile noastre sunt esențiale. Ne putem închipui, desigur, câteva. Dar nu avem nicio garanție, în avans. Și nici vreun stimul atențional care să ne avertizeze că următorul moment va fi fost o fărâmă de ceva pe care o vom purta cu noi un lung șir de ani.

Am încheiat astăzi sesiunea cu multă bucurie. Dar și cu multă tristețe.

Pe de o parte, e un sentiment atât de eliberator, pe care aproape că nu-l pot descrie. După atât de multe nopți nedormite, în care te hrănești cu cafele, energizante și zaharuri, neștiind exact nici în ce zi a săptămânii te afli, nici ce anotimp e afară, nici dacă a trecut sau nu Mercur în retrograd (chiar dacă ai sentimentul pe tot parcursul sesiunii că e retrograd), ești o tentativă de omuleț. Deși, mai degrabă, un roboțel în devenire. Chiar dacă învățatul în sesiune nu e cel mai consistent fel de a acumula informații. Ci mai mult de a încapsula niște cunoștințe pe termen scurt, de care te lepezi în secunda în care ai ieșit din sala de examen. Sau poate e doar senzația mea de student epuizat. Însă, oricum s-ar stoca sau nu informațiile, când ai pus ultimul punct pe foaia de la ultimul examen, parcă tot universul îți cântă ”aleluia”.

Pe de altă parte, în structura actuală a școlii ăsteia care îmi aduce atât de multă bucurie, fiecare semestru încheiat înseamnă un lung șir de despărțiri de profesori. Pe care, într-un mod cât se poate de copilăresc, nu știu să le gestionez cu niciun chip. Pe cât de mult am râs sesiunea asta, pe atât de mult am plâns, din cauza acestui dor de care nu știu a mă lecui. Uneori, am sentimentul că m-aș lipsi de anumite întâlniri, dacă ele sunt menite să fie traduse doar într-o clipă care, înmagazinată în noianul de amintiri, dispare la prima clipire. Alteori, n-aș da pentru nimic în lume fărâmele astea de momente, cu tot alaiul lor efemer.

Am început această sesiune iarna, și am încheiat-o primăvara. Am ratat prima zăpadă a anului, din rațiuni de proiecte și examene. Am ratat câteva apusuri. Și niște ore bune de făcut mișcare. Am ratat multe ore de somn și câteva întâlniri cu oameni dragi. Însă am știut, când am început examenele, că momentele astea vor deveni esențiale. Că aceste ultime întâlniri, cu profesori pe care n-am să-i mai revăd, cel mai probabil, vor fi păstrate în algoritmii alambicați ai minții mele de copil veșnic în căutare de modele. Chiar dacă majoritatea profesorilor, în sălile de examinare, din rațiuni de autoritate exprimată vădit și voit, au fost la cel puțin două abateri standard (glumă de șantier din care reiese, în mod fals, că aș ști oareșice statistică) de starea lor obișnuită de voie bună.

Mi-am iubit întotdeauna școlile. Cu toată ființa mea. Mi-am iubit enorm profesorii și colegii. Îi iubesc și acum. Dar, chiar dacă anii de școală s-au strâns și-s tot mai mulți, n-am învățat încă să diluez suferința asta stranie a separării. Și să o diluez în ape mai limpezi decât propria-mi rațiune, ca să-i înțeleg mai bine semnificația.