Evadare culturală

E ciudat cum se adună laolaltă pietrele, când au de construit un eșafod. Sau de postulat un punct de vedere. Mi-am propus zilele astea să mă rup un pic de cele ale școlii și să ”evadez cultural” și în alte direcții decât cele care țin de psihologie. Și am ales o carte la întâmplare, din bibliotecă. Și un spectacol de teatru pe care îmi doream de ceva vreme să-l văd. Și un film abia lansat.

Cartea: ”Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin

Spectacolul: ”Drumul Damascului” de Doina Jela, regia Mihai Măniuțiu, producție Teatrul Dramaturgilor Români

Filmul: ”The Zone of Interest” de Jonathan Glazer și Martin Amis, regia Jonathan Glazer

Ce au în comun cele trei? Ceea ce se cheamă ”limită”. A umanității. Și a non-umanității. Sigur, cartea redă o poveste. Spectacolul și filmul, tot prin poveste, redau două realități pe care le-am trăit nu demult. Cartea vorbește despre lagărele sovietice, spectacolul despre torturile comuniste, filmul despre lagărele naziste. Voronin, asupritorul rus, nu regretă nimic: ”Nu te-aștepta la căință”, îi spune el lui Platonov (nu cel cehovian), personajul principal. Torționarul Franț Țandără își plânge cele o sută de victime deja îngropate. Dar și potențialitatea unui întreg popor care ar fi putut fi acolo, în locul lor. Cât despre Rudolf Hess, adorația lui totală pentru Hitler nu lasă loc de regrete.

Nu dezbat faptele istorice, pentru că nu le cunosc îndeajuns. Totuși, coincidența asta culturală, în decurs de trei zile, mă face să mă întreb (mai mult decât o fac de obicei) în ce cotloane din noi înșine ar trebui să căutăm sensuri pentru lucrurile care s-au petrecut și se petrec pe planeta asta, astfel încât să găsim o motivație suficient de puternică să ne trezim dimineața. Și să trăim această veșnică repetiție cotidiană care uneori pare că ne poartă către stele, iar alteori către neant. Dar dacă unii oameni s-au zbătut în cele mai crunte chinuri și au supraviețuit, prin mijloace pe care arareori le pot percepe cu propria conștiință, poate că e totuși ceva, dincolo de devenirea noastră evoluționistă, care ne ține vii. Și care ne ”obligă”, într-o manieră cât se poate de voluntară, oricât de oximoronic ar suna, să pășim iar și iar. Către un înainte pentru care poate că ne-am născut. Sau pentru care poate că am devenit.

Nu am văzut nicio fărâmă de violență în spectacolul de aseară. Și totuși a fost răvășitor.

Nu am văzut nici măcar un sfert de scenă de violență în această seară. Și totuși filmul e sfâșietor.

Pe cuptoarele de la Auschwitz s-a pus praful. Iar cineva le șterge. Ca pe oricare alt obiect de pe lumea asta. Ce amară ironie…