Tot ce trăiește moare

Nimic pe lumea asta nu are altă valoare decât aceea pe care noi i-o dăm. Indiferent dacă vorbim de oameni, obiecte, locuri, evenimente, amintiri. ”Investiția” emoțională e dozată exclusiv de noi înșine. Doar că noi nu suntem întotdeauna îndeajuns de atenți să realizăm asta. Motiv pentru care aducem de atâtea ori destinul în discuție. Însă bietul destin, fie că există ori ba (deși Jung ne spune că e doar subconștientul care mai are de adus ”pietre de moară” în partea noastră conștientă), nu are întotdeauna posibilitatea de a interveni real în alegerile noastre.

Sunt îndrăgostită de bonsai, încă de când eram mică. Cred că i-am văzut în filmele cu Miyagi și Daniel San, și am devenit tributară imaginilor acelora. Pare o eternitate cuprinsă în trunchiurile lor. Și pare că au un fel de a ființa pe care doar orientalii îl stăpânesc în deplina lui valoare.

Sigur, fotografia de mai jos nu reflectă adorația mea față de ei. Dar mă puteți crede pe cuvânt . E al patrulea bonsai pe care l-am adus în această stare. Primii trei au decedat din rațiuni obiective și independente de voința mea. Însă acesta are o poveste în spate. O poveste care m-a pus pe gânduri în seara asta.

L-am primit în urmă cu un an și jumătate și a devenit un simbol al relației în care mă găseam la momentul respectiv. Relație care era destul de la început. Iar bonsaiul a devenit un fel de legământ și de garant al iubirii. Cât timp avea să trăiască, și relația va fi trăind. Poate că pare pueril ce scriu, însă la momentul respectiv mi-am luat foarte în serios rolul de îngrijitor al bonsaiului (îi spuneam ”Bonsi”). Mai ales că aveam antecedente legate de precaritatea mea de a avea grijă de flori, în general, și de bonsai, în special. A fost cel mai longeviv ”membru” din familia sa, care mi-a rezistat. L-am îngrijit cu infinită credință, i-am cântat la pian, i-am spus povești, i-am mărturisit iubirea mea. Luni multe. L-am admirat cum creștea. Și m-am îngrijorat când începea să-și lase frunzele, semn că avea nevoie de atenție din partea mea. Comunica cu mine într-un mod foarte evident. Și mi se părea fascinant că o floare știe să spună, pe limba ei, lucrurile de care are nevoie. Ceea ce pentru noi, oamenii, aceasta este o sublimă imposibilitate, de foarte multe ori.

Pentru că l-am îngrijit atât de mult, a crescut (am dovezi ). Mare, tot mai mare. Aproape că nu mai arăta a bonsai. Apoi l-am tăiat, cum scrie la carte. Și a crescut din nou. Iar în timp ce el creștea, eu aveam siguranța iubirii. Sau, mai degrabă, a relației. Pentru că el era acest garant. În care eu am crezut. Oricât de naiv ar părea.

Doar că plecarea în Norvegia și șederea neprogramată și prelungită l-a avariat pe bietul Bonsi. Treptat, a rămas fără vlagă și fără suflu, oricât m-am străduit să-l readuc la viață. Ce e însă interesant, în povestea asta, nu e faptul că o floare, neudată fiind, moare. Pentru că e în natura firii să fie așa. Cum îi spunea și Gertrude fiului său, Hamlet, ”all that lives must die, passing through nature to eternity”. Important, pentru mine, e că atunci când am reușit să mă dezleg, cu adevărat, de infinita iubire care m-a înălțat la fel de mult cum m-a dărâmat, nu a mai fost nevoie de garanții exterioare. Pentru că ele și-au pierdut rostul lor inițial.

Cam așa e și cu noi, oamenii. Investim în alți oameni. Proiectăm pe ei, cum ar spune psihologii. Însă ceea ce investim sunt alegerile noastre. Dacă noi îi vedem zei, ei vor fi zei. Iar dacă îi vedem mărunți, ei vor fi mărunți.

Nici măcar nu contează întotdeauna ce suntem, fiecare în parte. Mai importantă e ”investiția” și girul pe care ni-l dăm unii altora. Poate părea o încurajare la lipsa de autenticitate. Dar nu. E doar un rol în plus pe care îl jucăm fără să știm că îl jucăm. Suntem deopotrivă actori și regizori. Orice actor care se simte încredințat că are girul regizorului, pentru a fi un anume personaj, va fi acel personaj. Căci nu e doar o școală de teatru, în spate, ci o valoare izvorâtă dintr-o credință care transcede pământescul.

E important să fim cine suntem. Și cine credem că suntem meniți să fim. Însă bucățica de sine pe care noi o percepem ca fiind oglinda noastră exclusivă e doar o bucățică. Restul sunt părți adunate de pe retinele celorlalți. Care ne sporesc sau ne diminuează valoarea. Însă sunt la fel de ”ale noastre”. Nici noi nu vedem tot ce suntem. Nici ceilalți nu văd tot ce suntem. Și, chiar puse laolaltă toate aceste ”tablouri”, tot mai rămâne ceva nedescoperit despre noi înșine. E punctul acela mort, la care nu avem acces, atunci când ne suim la volan.