Let it be

”Alergarea e grea. E dureroasă. E riscantă. Recompensele sunt puține și departe de a fi garantate. Când alergi în jurul unei piste ovale sau pe o stradă pustie, nu ai o destinație reală. Cel puțin, nu una care să justifice efortul. Actul în sine devine o destinație. Nu că n-ar exista o linie de sosire; numai că cel care stabilește linia de sosire ești tu. Oricare ar fi plăcerile sau câștigurile pe care le obții din actul alergării, trebuie să le găsești în interior.” (Phil Knight)

Nu știu să descriu acum ce înseamnă alergarea, mai bine decât a făcut-o cel care a creat acest colos numit Nike. Știu însă că nicio cursă nu seamănă cu alta. Deși toate seamănă atât de bine între ele. Acum trei săptămâni, la precedentul semimaraton, mă resemnasem cumva cu ideea că nu pot scoate un timp mai bun de 2h și 18 minute. Eram un pic amărâtă, din cauza asta, pentru că mi se părea că mi-am atins limitele și mai bine de atât nu se poate, orice aș face. Ceea ce pentru un om ca mine, care se târăște până la ultima picătură de energie, e un pic greu de gestionat.

Însă în ultimele săptămâni am schimbat aproape total antrenamentele. Și am pus mult focus pe alergare. Sigur, nu-mi permite nici timpul să mai ajung la clase, cum o făceam cândva, ceea ce mă întristează, în esență. Dar faptul că reușesc totuși să fac zilnic sport (chiar la ore profund fanteziste, mult după miezul nopții), pare că mi-a sporit destul de tare anduranța la un anume tip de efort. Pe lângă asta, am adăugat în program și antrenamentele cu cei de la Keep On Moving, cărora le sunt tare recunoscătoare că m-au primit în rândul lor. Știu sigur că scările de vineri au scăzut cel puțin cinci minute din cursa de azi.

Am dormit foarte puțin toată săptămâna, inclusiv azi noapte. Ceea ce e sigur, un deficit consistent, când vine vorba de sport. Doar că, nedormind suficient, am rămas foarte focusată pe cursă, căci nu aveam resurse să fantezez foarte tare. Nu știu exact ce s-a întâmplat, cert e că am scos cei mai buni timpi, de când m-am apucat de alergat – și la 5km, și la 10, și la 21. Cu cel mai bun pace. Însă partea de care sunt cu adevărat mândră și bucuroasă este că am putut să fac niște super sprinturi pe ultimii kilometri, ceea ce până acum nu se întâmpla. Căci, la final, îmi dădeam duhul cu mult elan. 14 minute recuperate, în trei săptămâni, sunt destul de consistente, în ansamblul acestui proces de competiții succesive.

Din seria ”tips and tricks”, am făcut și câteva schimbări tehnice față de precedentul semimaraton – alți adidași, pantaloni scurți, șosete cu compresie. Și mai puțină dramă în creierul meu ruminativ . Iar pentru prima dată, în acest ultim an, am făcut și stretching-ul post cursă. Asta tot la capitolul ”taking care of yourself”.

Mulțumesc tuturor celor care ați donat pentru orele de terapie ale copiilor cu autism! O puteți face în continuare aici.

Mulțumesc numărului atât de mare de voluntari, care ne-au fost alături pe tot traseul!

Mulțumesc instructorilor mei, pe care îi văd tot mai rar, dar care reușesc totuși să mă motiveze mental, chiar și de la distanță. Inima mi-e tot acolo, de fapt.

Îmi doresc tare mult să fac un triatlon în acest an. Așa că toate antrenamentele mele le voi dedica acestui scop. Pentru că sunt destul de deficitară la înot, încerc să trag tare pentru Swimathon – Institutul care merită. Așa că voi înota tot pentru copiii cu autism, la finalul lunii iunie. Donațiile se pot face la acest link. Am să povestesc curând mai multe despre acest sport atât de diferit, care îmi dă peste cap limitele și disponibilitățile mele sportive, de fiecare dată când sunt în bazin.

Am promis ieri că vreau să fac ceva util cu pasiunea mea legată de sport. De îndată ce voi reveni în parametri, am să dau mai multe detalii.

Let it be!