Istoria și uitarea

”Cei ce-și uită istoria riscă să-i repete greșelile.” Au spus-o mulți, de-a lungul vremurilor. Santayana, Iorga, condamnații la muncă silnică. Atâtea voci, de pe o întreagă planetă, reunite laolaltă într-o idee.
Nu știu ce e mai grav din ceea ce s-a întâmplat ieri. Mesajul, în sine. Recurența verbală, din ultima perioadă. Asocierea politică cu o entitate sau alta. Patologia clară a celui care ne-a scris. Ori inconștiența de a agresa cu atâta virulență un om.
Maia Morgenstern nu este o plăsmuire imaterială, pe care să o lovești, fără să o doară. Înainte de a fi actor, manager, persoană publică, mamă, profesoară sau orice altceva, este un om. Mai om decât sute de alți oameni pe care i-am cunoscut în această viață. Un om care își duce menirea și destinul cu demnitate. Muncind ca nimeni alta. Alergând ca nimeni alta. Trudind cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet adresat celorlalți, de multe ori.
Maia Morgenstern nu este o statuie plasată în piața publică. Ci o ființă umană, ce are dreptul la respect. Un drept pe care și l-a câștigat prin miile de ore de nesomn, uitate într-un sac al comodității, pe care niciodată nu l-a purtat de umeri. Prin zecile de mii de kilometri parcurși, pentru a dărui un sfert de clipă de bucurie, unor oameni uitați de geografie.
Maia Morgenstern nu este un gând. Este un dar pe care l-am primit. Un dar al umanității descompuse în fascicule mii și mii. Care luminează cotloane pe care nu le știam a exista.
Nu cred că istoria e cea pe care am uitat-o. Ci mai degrabă iubirea, orbiți fiind de atâta ură.