Hazul și necazul

Hazul și necazul nu sunt doar două cuvinte care se intersectează sonor. Ci două condiții care spun multe despre lunile din urmă. Ori despre teatrul care n-a mai fost să fie. Decât în firave sclipiri, rătăcite în mult-prea-plinul bazin de manifestări artistice online.

Am avut multe momente în care am realizat că se poate și fără teatru. Că viața se derulează, anost sau nu. Că, totuși, cineva apasă pe butonul de ”Play” în fiecare dimineață. Și nimic nu pare să stea în loc din cauza absenței acestui atât de ridicol mecanism care copiază mereu vieți trăite prost.

Aseară, însă, mi-am revăzut colegii. Mi-am reconfigurat o fărâmă de memorie. Mi-am recăpătat o parte din reflexe. Pentru că am început să jucăm. Pentru o mână de oameni. Distanțați, desigur. Oameni care parcă reînvățau un traseu cândva familiar. Care apăsau pe niște butoane despre care știau sigur că răspund anumitor comenzi. Uitate.

Teatrul nu-ți bate la ușă, pretinzându-ți lucruri. Nu vrea nimic, de fapt. El există într-un colț de viață, timid, precum o jucărie de care nu ai nevoie decât uneori. Și pe care ești liber s-o arunci în restul timpului. Dar la care te întorci mereu. Din nostalgie. Din nevoie. De dor.

Ne-am păcălit politicos, unii pe alții, în tot acest timp. Crezând că teatrul e un moft. E, însă, o necesitate. Și un refugiu. Nu putem fugi de noi înșine decât la teatru. Și ce mare nevoie avem să fugim, uneori.