Breasla teatrului

Stimată breaslă a teatrului românesc, răspândită în interiorul sau în afara granițelor,
Ar fi trebuit ca perioada aceasta destul de lungă de activitate măsurată în like-uri, și nu în număr de spectatori, să mai decanteze oarecum furiile, patimile, frustrările acumulate în toți acești ultimi ani, în care producțiile teatrale au fost înșirate, stagiuni de-a rândul, ca la un târg plin de varietăți artistice, fără nicio condiționare prealabilă de participare. Efectul a fost însă unul contrar. Solidaritatea de breaslă, atât de vag conturată și înainte, întreținută mai degrabă dintr-o vervă discursivă, decât dintr-o coerență faptică, pare-se că s-a dizolvat cu totul.
Mi-e greu să înțeleg de ce trebuie loviți oamenii deja îngenuncheați. De ce trebuie să aruncăm cu pietre grele, când însăși faptele lor sunt atât de incriminatorii, încât îi apasă deja, mai mult decât orice piatră aruncată, de oricare dintre noi? De ce ținem morțiș să scoatem la iveală nevoia aceasta a duplicității, atât de caracteristică acestui popor? Râdem malițios, în discuțiile pseudo-intelectuale, când vorbim despre deciziile luate de conducătorii noștri, în al Doilea Război Mondial. Ne înclinăm evlavios, în biserici, când aflăm de textul scris în nisip de Iisus, despre dreptul de a fi judecător, doar în absența absolută a păcatului. Dar la fel de destoinic aruncăm cu un patos înveninat. Cu toată maliția și evlavia lăsate pe pagina din urmă a unui caiet demult nefolosit.
Solidaritatea de breaslă nu înseamnă să fim împreună când ne e bine. Asta nu e solidaritate. E doar un context favorabil, pe care încercăm să-l materializăm cumva. E atâta lipsă de credință în teatrul românesc pentru că e și multă vină în spate. Cei care aduc injurii azi, invocând amintiri, dând sau nedând nume, speculând contexte care au existat ca atare sau rememorând amintiri estompate, a căror cronologie, redată într-un fel de febrilitate exagerată, mai ratează câteva fire de adevăr, sunt la fel de vinovați. E o culpă comună. A unei bresle care, oricât s-ar apăra, e putredă în interior.
Pot să înțeleg că un subiect de mare anvergură internautică, cum este cazul lui Mircea Morariu, a rebranșat breasla la un fel de convergență a unei verve care ne-a lipsit tuturor. Dar dați-mi voie să cred că e o oportunitate excelentă pentru mulți oameni de teatru să pună la colț – iată, ce ocazie! – o altă parte a breslei: anume criticii de teatru. Sigur, meseria de critic e ingrată și vine cu multe minusuri. Sigur, o parte din criticii de teatru, atâția câți mai sunt, foarte puțini la număr, sunt tributari unor vechi metehne. Sigur, sunt lipsiți de onestitate și interesați. Dar un procent la fel de mare de îndatorați unor obiceiuri pe care noile generații le-ar vrea îngropate sunt și de partea cealaltă a baricadei. Pentru că pare-se că baricada aceasta, pe care ne străduim să o dărâmăm, unii dintre noi – din credință, nu din obligație – este de o rezistență teribilă. Teatrul nu e oglindă doar pentru păcătosul critic. Ci și pentru păcătosul regizor. Sau păcătosul actor. Sau păcătosul director de teatru. Sau pentru păcătoșii profesori, care îi formează pe toți cei de mai sus.
Mircea Morariu e vinovat. Și-a recunoscut fapta. Nu e loc de dubii. Indiferent de motivele gesturilor lui, acestea nu pot fi acceptate într-o normalitate socială. De către nimeni. Însă acest izvor nesecat de invective, venite din toate părțile, adresate unui om deja căzut, mi se par profund neomenești. Meschine. Și dublează o idee pe care am auzit-o astăzi, și care probabil că nu e tocmai departe de adevăr: poate că iadul e aici; poate că îl trăim, fără să știm; poate că acest iad e un prag anevoios, către o altă lume. Mai bună. Poate.