Din seria: ”toate la timpul lor”

Ați văzut filmul Whiplash? Eu am reușit abia acum două zile. Deși intenții am de ceva ani. Dar mno… Ajungem la lucruri (ori oameni) fix când trebuie să ajungem. Într-o temporalitate gândită, poate, într-o altă sferă, a unei înțelegeri mai înalte decât putința noastră omenească. Filmul ăsta, dincolo de faptul că a luat niște premii Oscar, îmi povestește viața. Fără intenția spoilerului, extrag câteva idei din el, de dragul poveștii din această seară. Care sper să fie cu învățăminte pentru cineva. Căci, în ceea ce mă privește, m-am cam resemnat.

So, filmul ăsta vorbește (pe harta mea, desigur) despre pasiune, despre paroxism, despre maeștri și discipoli, despre iubire, despre nebunie și despre limite. Un tânăr student, pasionat peste măsură de muzică și mai cu seamă de percuție își găsește mentorul. Sau crede că îl găsește. Iar această pasiune a lui, combinată cu fanatismul profesorului, și cu toate câte se mai întâmplă între un maestru și un discipol (și știu că cine nu a trăit asta nu poate înțelege pe de-a-ntregul tot acest tumult), îl duce pe tânăr într-un hău existențial teribil. Presărat cu furie, cu ură, cu dorința nebunească de a demonstra ceva. Lumii. Dar mai ales lui. Omului de la care așteaptă acel ”bravo”. Care, desigur, nu vine niciodată. C-așa e-n tenis.

Doar că tot fanatismul ăsta care are, cu certitudine, și părțile lui bune, costă. Sânge, sudoare, lacrimi. Și acest tânăr despre care povestesc, în goana lui de a-și consuma ultima șansă de a-l impresiona pe profesor, aleargă într-un mod disperat. Destinul (mă rog, și scenaristul) îl aruncă într-un autobuz care face pană. Apoi îl face să-și uite bețele de care avea nevoie la concert. Și în toată disperarea lui de a ajunge la evenimentul mult visat, aflat într-o mașină pe care o tura consistent, îl lovește un autobuz. În momentul în care am văzut scena asta n-am zis decât atât: ”Să-mi bag… așa trăiesc și eu. Dacă se ridică să plece la concert, leșin”. Și s-a ridicat. Plin de sânge, cu creierii terci. Pentru o cauză în care credea. Pentru un om în care poate că mai credea sau nu. Dar ce mai conta?

Eu am trăit această poveste în buclă. De nenumărate ori. Alergând cu toată disperarea lumii dintr-o parte în alta. De la o instituție la alta. De la un om la altul. Mi-am dat viața peste cap de un milion de ori să impresionez oameni. Desigur, oameni inaccesibili, de obicei. C-așa e (tot) în tenis. Tipul ăsta de mentorat, care mi-e religie aproape, m-a terfelit în felurite moduri. Dar m-a și ridicat pe culmi pe care nu le-aș fi atins altfel. Am făcut un milion de lucruri în viața asta. Am trăit cât trei oameni la un loc. Dar asta pentru că mereu am vrut să impresionez pe cineva. Să fiu văzută de cineva anume. De cele mai multe ori, de o profesoară. Sau de oricine altcineva care prelua acest rol, în viața mea. Mereu femei. Mereu greu de ”cucerit”. Mereu înconjurate de ziduri multe. Și grele. Am trait același fanatism, pe alocuri bun, pe alocuri rău, pe care îl trăiește și acest băiat, de care povesteam mai sus. Și m-am îndrăgostit teribil de toate persoanele astea pe care le-am pus pe piedestal. Și-așa am uitat să mă mai opresc. Tot alergând să impresionez. Să cuceresc aceste inimi pe care le-am considerat mereu fragile. Și împachetate în atâtea straturi reci de frică și de auto-protecție. Și-am suportat umilințe fel de fel, dureri fel de fel. Am strâns din dinți. Și-am plâns. Și m-am ridicat. Și am încercat iar și iar. Dorind, desigur, un lucru. Ca aceste persoane să înțeleagă ce importante sunt în viața mea. Ca să înțeleagă că simpla lor prezență mă face pe mine să depășesc orice fel de limită umană ar exista pe lumea asta. Nu e un fel bun de a trăi, neapărat. Ba din contră, aș spune. Sigur, felul ăsta de a viețui m-a făcut să adun multe diplome, medalii, laude, vorbe bune. Dar oamenii aceia de la care aș fi vrut să aud acel ”bravo”, rareori l-au rostit. Unii dintre ei, niciodată. Pentru că n-au înțeles, poate. Pentru că n-au vrut, poate. Pentru că n-au putut, poate.

Acum câteva ore am căzut cu bicicleta. În drum spre sală. Cred că e prima oară când cad de pe bicicletă și nu-mi sparg dinții. În schimb, am căzut cu capul de asfalt. Ceea ce mă va exonera, în viitorul proxim, de orice fel de păcate m-aș putea face vinovată. Că, vorba aceea, m-am lovit la cap la propriu. La figurat eram deja. Desigur, am cvadricepsul femural de la piciorul drept în chingile unor dureri mirobolante. Plus niște ligamente oleacă zdrelite la încheietura mâinii stângi. Și un cot avariat. Dar doar pielea. Oasele-s la locul lor. Ciudat este că, în timp ce cădeam, mi-am dat seama că mă voi lovi la cap. Și-am zis, în fracțiunea aia de secundă, ”aia e… vedem ce rămâne”. Nu spun că nu purtam cască, deși m-au tot bătut la cap niște prieteni recent să o fac. Căci nu purtam. Dar mno… Ăsta e materialul, n-ai ce face. M-am ridicat demn, cu zâmbetul pe buze, chitită să mă sui la loc, în nebunia mea totală. Căci altfel nu știu să trăiesc. Căci așa am învățat să trăiesc. Doar că niște doamne, însoțite de copii, s-au oprit să mă ajute să mă pun pe picioare. Ce ciudat, în momente de genul ăsta, cum funcționează mintea umană. I-am spus unuia dintre copii, cu zâmbetul pe buze fiind, că se mai întâmplă și lucruri din astea. Să nu fugă de bicicletă. Mi-a zâmbit și el.

M-am ridicat, m-am suit pe bicicletă, încercând să contabilizez mental avariile, și m-am dus la sală. Cu intenția (pe jumătate) de a nu face totuși clasele, pentru că aveam niște dureri deosebite. Dar cumva, din rațiuni care-mi scapă teribil, sala e un fel de munte vrăjit pentru mine. În creierul meu se întâmplă niște mutații bizare. Care-mi dau o putere pe care nu știu exact de unde o iau. Așa că am strâns din dinți și am dat tot ce am putut mai bun. Am renunțat, totuși, la antrenamentul de înot, pe care îl aveam în plan. Cu greu, desigur. Pentru că, deși nu pare, mai am un strop de civilizație în mine. Mă rog. La cum mă cunosc, probabil că mâine o iau de la capăt, cu un pic de reparații pe ici, pe colo.

Am înțeles însă câte ceva din întâmplarea asta.

1. Între a fi și a nu fi e o distanță la fel de scurtă precum cea din retorica shakespeariană. E o miime de secundă care te poate catapulta oriunde în acest infinit univers.

2. Nu știi ce se întâmplă cu un om, doar pentru simplul fapt că îl vezi. Nu-i vezi rănile. Nu-i știi antecedentele. Nu știi dacă tocmai a căzut. Sau dacă tocmai s-a ridicat. Nu știi ce-l doare. Ce poate. Și ce nu poate. Așa că ce judecăm, când judecăm? Că o facem cu toții. Din reflex.

3. Să cazi și apoi să te ridici e o izbândă. Dar nu e eroism ridicarea, dacă prețul pe care îl plătești, făcând acest gest, e prea mare. Iar căderea nu e înfrângere. Ci o cratimă, într-o propoziție. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

4. E spectaculos să trăiești viața pe care eu o trăiesc. Mereu alte chipuri. Mereu alte contexte. Mereu alte istorii. Dar când ești și actor, și regizor, și spectator, în același timp, pentru că nu poți trăi altfel decât în vieți duplicate la infinit, dramaturgia începe să alunece. În acte și scene greu de performat.

5. Ca să-l parafrazez pe Caragiale: ”Ce folos atâtea școli și-atâtea alergări, dacă într-o secundă le-ai putea pierde pe toate?”

6. Nmic pe lumea asta nu e garantat. Nici măcar secunda următoare. Nici măcar miimea de secundă.

P.S. Nu butonam telefonul când am căzut. Nu mergeam pe stradă. Nu aveam viteză deloc. Iar ambele mâini erau pe ghidon. Însă o miime de secundă mi-a fugit mintea la fărâma aia de dor care, uneori, nu-mi dă pace. Și a fost de ajuns.