În ordinea priorităților

Ante scriptum: postarea asta (amuzantă, pentru contrapunct) n-are sens, dacă n-ați citit-o pe precedenta. E ca atunci când ratezi episodul în care Jose Armando află că e fratele Esmeraldei. Desigur, peste trei episoade își revin, dar nu poți să sari peste dramă așa, just because.

So… pentru că sunt o ființă foaaarteee responsabilă (sic!), m-am dus azi noapte la spital. La urgențe. Am luat-o în ordinea priorităților: sportuleț, postărică, dușuleț, păpică. Că nu te duci la spital așa orișicum.

Merg la primul spital, le zic povestea, se uită cu milă la mine, și-mi spun că n-au neurochirurg. Să mă duc la alt spital. Elias, gen. Când am auzit de Elias, s-a aprins flama în mine. Păi nu mă duc io acolo? Că acolo m-am născut. Poate au rămas niște bucăți de creier nemontate la timp. Să le recuperez, zic. Intru, mă vede o tanti, îi zic iar povestea. Aștept pe culoar și vine o asistentă. Îi zic și ei povestea, și ea îmi spune:

– Unde s-a întâmplat accidentul?

– Pe Aleea Belvedere, lângă Stadionul Național.

– Va trebui să chemăm poliția locală. Că e accident cu bicicleta.

Ce-ai făcut, bobiță? Poliția locală sector 2, cei care mi-au săltat mașinuța cu ceva zile în urmă? Mașinuța și, implicit, bicicleta? Bine, știau ei ceva de pe-atunci. Dacă există vreo entitate pe lumea asta cu care sunt în relații de iubire adâncă, aia e sigur poliția locală a sectorului 2. În caz că vă întrebați cui îi sunt dedicate poeziile mele de jale și de inimă albastră.

În fine. Vine un nene, mă bagă într-o cameră și-mi zice să aștept, să mă vadă neurochirurgul. Tot aștept, tot nu vine. După mai multe încercări, tot plimbându-se pe la mine prin salonaș, îmi zice:

– N-a venit încă doamna doctor?

– Nu.

– Haideți că vine imediat.

– Nu vă mai cred.

Râde, mai completează niște acte, apoi mă întreabă:

– Există posibilitatea de a fi însărcinată?

Mmm… așa niște întrebări intime la aceste ore nocturne… nu știu ce să zic…

În fine, îi zic că nu. Mai stau un pic, mă vede un medic și mă trimite la tot felul de analize.

Vine un alt nene să mă ia, să mă ducă la radiografii:

– Ce-ați pățit?

– Am căzut cu bicicleta.

– Și puteți să vă ridicați?

– (io, zmeu) Da, cum să nu. Pot să și merg.

– Aa, nu… întrebarea era dacă vă duc cu targa sau cu scaunul cu rotile. Nu-s alte opțiuni.

Mă așez complet amuzată pe scaun și nenea mă întreabă:

– Da’ când ați căzut?

– Păi… pe la 17.30. Dar apoi m-am dus la sport.

– Aaa… păi trebuia să continuați. Veneați de Revelion. Păcat. V-ați grăbit…

Ajung la radiografie, mă întreabă iar dacă sunt gravidă. Deja începusem să intru la bănuieli. Prea erau curioși. Intru acolo și dau de un aparat din ăla imens, care se rotea în toate direcțiile. Era 1 și ceva. Mă bagă la raze când, deodată, aud o voce, din neant așa, foarte stereo: ”Acum vă rog să vă întoarceți”. Zic (în gând): ”atâta mi-a fost, a sosit judecata de pe urmă… acu-i acu… ”. După ce-mi revin în fire, vine iar tanti, mă mută de pe un scaun pe altul și merge în camera cealaltă. La ”butoane”. Și tot răsucea la platforma aia (că nu știu cum să-i spun altfel) de mama focului. Eram în Matrix, clar.

Rezolv cu radiografiile și mă întorc în salonașul inițial. Între timp, purtam o conversație de o înaltă ținută cu o prietenă care, știind unde sunt, îmi trimite un link de YouTube. Să-mi facă seara mai frumoasă, gen. Am sperat că-mi trimite și ea un băiet gigea cu 6 pack. Aș fi vrut 8 pack, dar am zis că-s oleacă avariată. Să nu am chiar așa niște pretenții neverosimile. Deschid link-ul: ”Ravel – Bolero. Sergiu Celibidache 1971”.

– (eu, jignită complet la corazon) Un mascul alfa nu mi-ai trimite.

– (ea, zen total) Dacă nici Sergiu Celibidache nu mai e mascul alfa, apoi cine mai e?

Mda… îl las pe domnul Celibidache și mă duc iarăși la plimbare, la tomografie. Altă tanti, altă întrebare despre gravidie. Jur că începusem să am dubii. Mă așez pe pat. Matrix – partea a doua. Eram precisă. Aici e cu raiul și cu iadul. Cercul ăsta care se tot rotește deasupra capului meu n-are ce să fie altceva. Nu era fraier Dante. Știa el care-i treaba cu cercurile. Zic, în sinea mea: ”dar s-au modernizat și instanțele cerești.. sunt brici pe tehnologie”. Că doar la ce era să mă gândesc, la 2 dimineața?

Pe la 3 dimineața ajung la ecografie. Vine un doctor de culoare, care vorbea stâlcit româna. Aruncă niște gel pe mine, de sus așa, îmi zâmbește frumos, și trage perdeaua. Mă gândesc, în sinea mea: ”aia sunt, mă rezolvă complet” (să vă fie și anume dacă v-ați gândit la ce m-am gândit și eu).

Scap și de povestea asta. Mă întorc iar în salonaș, unde vine primul nene, care m-a inițiat în tainele nocturne ale spitalului, ca să-mi facă EKG-ul. Mă măsoară. Puls 48.

– Cam mic…

– (mândră grămadă) Aaaa… păi fac sport.

– Atunci se explică. E un puls bun pentru sport.

Atââââât. S-a umflat pipota toată în mine. Uitasem și de cap, și de dureri, și de toate cele. Eram Rambo, cel puțin. Așa, ca o paranteză, n-aș vrea să pară că mă duc la sală și fac flotări în dinți, după care învârt discurile de 5 kg în degetul mic de la mâna stângă. No way. Sunt fix genul ăla de elev exploziv care așteaptă să se întoarcă profu’ cu spatele, să se mai măscărească un pic. Mă rog, în cazul meu, să mai ciupesc câte o flotărică, pe ici, pe colo. Sau ce s-o mai putea ciupi. Că unde nu e caracter, nu e, și n-ai ce-i face. Soi rău.

Închid paranteza. Continuă nenea cu analizele de sânge. Între timp, vine și doamna doctor neurochirurg cu rezultatele. Contrar aparențelor (și în ciuda mulților mei prieteni care n-au obosit să facă mișto de mine toată dimineața), capul e ok. Bine, vorba unei prietene, sigur sunt aparatele defecte.

Apoi, într-un final apoteotic, după aproape cinci ore de stat în spital, vine un nene ortoped să mă cerceteze. Mă pipăie, se uită la radiografii, îmi zice că am contuzie la mâna stângă și piciorul drept. Eu (la 4 dimineața), disperată cum mă știți, întreb:

– Dar sport pot face?

– Puteți, dar să faceți câteva zile pauză.

– Nici măcar înot nu pot?

– Păi puteți, dar o să se inflameze dacă forțați.

M-am uitat la el cu ochii ăia pe care îi are Puss in Boots, când se uită la Shrek. Pentru că n-a menționat ce înseamnă câteva zile (și nici eu n-am insistat), am să consider că o zi jumate e suficient. Săracu’, era și rezident. Sper să nu-l fi făcut să-i pară rău că și-a ales meseria asta.

Ies pe culoar, așteptând sfintele hârtii, ca să pot pleca acasă. Mă întâlnesc cu nenea care îmi zisese mai devreme că puteam să mai aștept până la Revelion, să vin la spital:

– Gata? Sunteți bine?

– (entuziasmată peste măsură) Sunt bine, mă duc la sport.

– Ei… da… dar nu chiar acum. Că e întuneric.

P.S. Mulțumiri infinite întregului personal medical. Din toate spitalele lumii ăsteia. Sunteți niște eroi.

P.P.S. În mod paradoxal, ultimele trei căzături (două cu bicla, și una din picioare) s-au finalizat din ce în ce mai bine. Întâi fractură, apoi entorsă. Și ieri contuzie. Bag seama că universul vrea să fac sportuleț, dar nu știe cum să-mi zică.

P.P.P.S. Mă duc să-mi iau o bicluță serioasă, de triatlon. C-așa e-n tenis.