Băneasa Forest Run 2022

Orice fel de retorică – fie a eșecului, fie a succesului – își găsește ecou doar dacă este materializată prin acțiuni. Pentru că din fiecare pas înainte sau înapoi, pe care îl facem, învățăm ceva. Și înțelegem ceva. Eu am ales sportul, în etapa asta a vieții mele. Sau poate sportul m-a ales pe mine. Oricum ar fi, nu succesiunea e importantă în astfel de momente. Ci actul, în sine.

Mâine voi alerga din nou. La Baneasa Forest Run. De data asta, doar 21 de kilometri. Aș fi vrut mai mult, dar ăsta e maximum.

Am un sentiment ciudat legat de evenimentul de mâine. Am alergat doar 12 km, în cele 20 de zile trecute de la maraton. Și am mers la sală jumătate din cât mergeam astă vară. Îmi pierd suflul ușor și sunt complet dizarmonică la puținele clase la care mai ajung. Am fost supărată o vreme. Și frustrată. Și necăjită că, după ce m-am zbătut atâtea luni în șir să am o super condiție fizică, am reușit în trei săptămâni să mă duc destul de jos. Însă poate că sunt prea spartană cu mine însămi. Și poate nu văd chiar clar realitatea. Pentru că merg în continuare zi de zi la sală. Și încerc să fac măcar zece clase pe săptămână. Pe fugă, de cele mai multe ori. Dar mă străduiesc. Căci sala e oaza mea de liniște. Deși e probabil locul cel mai zgomotos pe care îl frecventez.

Alerg în continuare pentru copiii cu autism, așa că vă invit, pe cei care doriți, să donați aici pentru orele lor de terapie. Au multă nevoie de ele.

Revin cu povești din călătoriile mele sportive. Și vă îndemn, pe fiecare în parte, să faceți un prim pas către sport. E cel mai greu dar, odată pășit, restul vin de la sine. Panta rei, cum spuneau grecii odinioară. Toate curg. Și efortul, și durerea. În final, rămâne bucuria întâlnirii cu propria condiție umană, oglindită în culori felurite.