Din cer au căzut trei mere

Mă străduiesc să citesc cartea asta de vreme bună. Dar, din motive care țin de o disciplină a lecturii pe care n-o am, așa cum mi-aș dori, am tot amânat să fac asta. Apoi, pentru că mi-e tot mai greu să mă ”rup” de cărțile alea multe, pline de informații utile, științifice, clare, fără putință de tăgadă. Iar beletristica pare, la o primă judecată superficială, să se afle într-o paradigmă complet antagonică celei de mai sus.

Cartea aceasta, însă, e un exercițiu al răbdării. Pentru că, pe de o parte, prezintă un univers de care ne-am rupt de multă vreme, cei care am apucat să prindem pe retinele noastre măcar nuanțe vagi precum cele descuiate de această poveste. Apoi, pentru că descrie întâmplări greu de perceput de conștiința noastră actuală, dar atât de în acord cu tendințele acestea moderne nu neapărat de a explica orice, ci de a pompa într-o strădanie plină de neutralitate și de corectitudine politică, de a înțelege orice.

Am citit-o cu neliniște, încercând ceva ce mi-e complet străin: non-graba. Și a meritat fiecare pagină. Pentru un deznodământ care poate că nu schimbă nimic în viețile noastre actuale, citindu-l. Dar presară un strop de dulceață a speranței, peste orice se va fi chemând amărăciune în cotidianul nostru, al fiecăruia în parte.

Am plâns la final, dar nu de tristețe. Ci dintr-un soi de neputință unanimă și universală de a ține nisipul ăsta (care e propria viață) în palme și a-l împiedica să se risipească în zări străine, ce ne devin familiare, pentru a se înstrăina din nou. Precum un carusel care se învârte, aparent, atât de lipsit de sens.

”cel mai tare nu dor orașele pe care le lăsăm în urmă, nu străzile pe care ne e dat să trecem, nu copacii care nu-și mai scutură frunzele sub ferestrele noastre, nu stelele la care nu putem să ajungem […]

cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna,

ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire,

dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni de mult

ne-a luat prea mult să creștem

ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”