Despre diferență

Când suntem mici, înțelegem treptat că adulții care ne îngrijesc sunt entități separate de ființa noastră. Apoi, când mai creștem, vedem că oamenii din jurul nostru sunt diferiți. Că se îmbracă altfel, că le plac alte lucruri, că au alte obiceiuri. Ne mirăm că se întâmplă asta. Dar acceptăm. Ne mirăm cu un soi de curiozitate, nu cu frânturi de judecată. Fără să chestionăm prea tare diferențierea asta atât de biologică, în esență. Când creștem însă, cablați la prea multa realitate pe care creierul nostru (nu îndeajuns de adaptat ritmului acestui secol) nu știe a o procesa, devenim rigizi și imperturbabili în raport cu ceea ce statuăm noi, pentru noi înșine. Și, implicit, pentru ceea ce așteptăm de la cei din jurul nostru. Uitând că acel celebru pat al lui Procust e doar o legendă. Și nu una din cele cu deznodăminte fericite. Un tâlhar care își obligă victimele să ființeze conform dezideratelor lui, întinzându-le trupul sau tăindu-le membrele. Și care sfârșește, pedepsit de Tezeu, prin aceleași mijloace folosite de el însuși. Aceeași lege a talionului, povestită altfel. Mitologia și religia, în formule diferite, pentru publicuri diferite. Cu un același mesaj pe care îl rătăm. Și o aceeași obișnuință care nu face bine nici călăului, nici victimei. Pentru că, în virtutea unui hazard din care nu putem să stoarcem decât mirare și neputință, a fi victimă și a fi călău sunt roluri interșanjabile. Căci, într-un fel sau altul, poate fără niciun fel de rea intenție, cu toții căutăm să ne ”armonizăm” unii pe alții cu procustienele noastre rigori. În baza cărora se cuvine sau nu să primim pe unul sau pe altul în perimetrul nostru omenesc. N-o facem doar categorial, de dragul multelor taxonomii de care creierul are atâta nevoie. Ci uman. Nu în virtutea unei logici științifice. Ci al unui demers poate cândva adaptativ. Degrevat de realitatea prezentului, dar ștanțat identitar cu experiențe care mai au sens doar în poveștile care încep cu ”a fost odată”.