Expectanța ființei și expectanța meseriei

Există, în fiecare colț din lumea asta, un lung șir de pretenții sociale. Ca omul să fie bun, să fie drept, să fie modelabil până în punctul în care devine model. Există expectanța ființei și expectanța meseriei. Te aștepți de la un preot să fie onest, de la un doctor să nu taie strâmb, de la un psiholog să-și calibreze emoțiile. Toate astea, cu titlu de permanență. Te aștepți ca totul, în afara ființei tale (de a cărei imperfecțiune ești, totuși, conștient), să ticăie în perfecțiunea unui ceas care, de atâta amalgam de așteptări, se scurge precum timpul ilustrat atât de frumos de Dali. Așteptările acestea însă, dincolo de absurdul utopiei lor, au rolul de a calibra societatea, de a întreține niște valori, de a crea o fărâmă de ordine în tot haosul existențial.

Pentru că viața m-a dus pe diferite drumuri, fac parte din diferite bresle. Niciuna mai bună decât cealaltă. Niciuna mai rea decât cealaltă. Dar totuși cu același motor pornit către conflict. Pe care în teatru l-am înțeles, bunăoară. Și pe care în psihologie nu reușesc să-l cuprind în totalitate. Dau un scurt context, pentru cei din afara acestei bresle. De câteva săptămâni, psihologii s-au împărțit în tabere și alianțe, din cauza unei legi care se vrea a fi modificată. Uitând de toate cele pe care școala, mai strâmb sau mai drept, ni le-a livrat. De empatie, de atenție la celălalt și, poate, de cel mai important element al meseriei ăsteia – ascultarea. Nu aș vrea să ”dau din casă”, dar o fac totuși, de dragul reamintirii. Dacă învățăm ceva ce, în mod absurd, pare că nu ar trebui să avem nevoie să învățăm, e să îl ascultăm pe celălalt. Nu să termine de vorbit, ca să ne spunem noi ideile. Nu să îi livrăm părerile noastre care sunt în acord perfect doar cu realitatea ființei noastre, dar nu și cu adevărurile care zac în celălalt. Nu să convingem, nu să argumentăm, nu să combatem. Ci doar să ascultăm. Să ne gândim, de fapt, în cât de puține interacțiuni umane suntem cu adevărat ascultați și auziți, în același timp. Pare însă că tocmai această ustensilă secretă am pierdut-o, în războiul virtual care tot crește, de la o zi la alta.

Cifrele sunt întotdeauna argumente, când vrei să convingi. Sunt infailibile, pentru că vin din ceea ce oamenii din zona academică numesc hard science. Totuși, argumentele numerice invocate de către partizanii uneia dintre părți m-au dus cu gândul la celebra rinocerizare ionesciană. Care e o realitate, atunci când pierzi uzul conștiinței proprii și al filtrelor proprii, alterate de dinamici colective care știu bine când și cum funcționează manipularea maselor.

Multă vreme m-am ferit să am păreri ferme în conflicte publice care împart oamenii în tabere. Mi s-a părut că e mai liniștitor să asculți, să privești și să taci, cum spunea Minulescu. Ca să ”înveți să vorbești, să-nveți să clădești și să-nțelegi ce să faci”. Acum am totuși sentimentul că tăcerea, în forma ei continuată, te ține captiv într-o iluzie a neutralității de care niciunul nu putem fi capabili, în formulă absolută.

Cu amendamentul că n-am citit decât prea puțin din noua lege a psihologului și nici nu am cunoștințe juridice (deși mi-aș dori să le am), am citit în schimb sute de vehemențe, contestații, revolte. Unele întemeiate și argumentate, altele diluate în neadevăruri care curg lin pe retinele celor care, la fel ca și mine, au cu totul alte competențe decât cele ale absolvenților unei facultăți de Drept. Pe o parte dintre cei care au lucrat la noua formă a legii îi cunosc. Mi-au fost profesori. I-am văzut și de la distanță, și din proximitate. Am schimbat lupa pe ambele fețe, astfel încât să înțeleg lângă ce fel de oameni stau. Și ce fel de oameni aleg să-mi fie modele. Nu e nimeni perfect dintre cei care pe care eu îi cunosc și care au avut un cuvânt de spus la noul format al acestei legi. Dar sunt oameni care cresc generații de psihologi, care ajută generații de psihologi și care, profesori și pedagogi fiind, n-au niciun fel de interes să-și distrugă propria ”operă de artă”. Ar fi meschin și absurd. Și nu că nu ar exista alunecări patologice în toate meseriile de pe lumea asta, oricât de multe deziderate utopice am avea. Dar aș pune capul sub ghilotină pentru cinstea intențiilor lor de profesori, în raport cu proprii studenți.

În povestea ecranizată de Netflix, a celor de la Spotify, unul dintre argumentele avocatei noului (pe atunci) start-up suedez, invocat în fața deținătorilor de drepturi de la casele de discuri, a fost acela că legea pe care o apărau cu vehemență era foarte veche. Poate că te poți împotrivi oricărui lucru, de pe lumea asta. Dar nu vremurilor. Nu timpului care nu stă să decodifice spiritul refractar al nimănui, în raport cu noua ordine răsărită dintr-o veche teză și o la fel de veche antiteză.

E nevoie de țapi ispășitori în orice conflict. E nevoie de argumente financiare, de interese și de politică. E nevoie de ură și scindare. Nu putem trăi fără toate acestea. Biologia e mai puternică decât orice sistem referențial al raționalității, pe care cea mai demnă dintre ființele umane de pe Terra îl poate avea. Dar atunci când cei în capul cărora spargem toate necazurile noastre își cer scuze pentru erori discursive perfect omenești, când oamenii cu care ne luptăm invită totuși la dialog, fie el și a posteriori, când oameni care sunt etaloane profesionale, în domeniul lor de activitate, petrec ore întregi răspunzând unor acuze care depășesc de multe ori sfera profesională și ajung în cea umană, cred totuși că avem datoria, indiferent de care parte a baricadei ne-am afla, să ne oprim și să respirăm un pic. Și să ne amintim de vremurile de început în care, cu stângăcie, încercam să facem exerciții terapeutice cu colegii noștri, cobai ca și noi, în jocul ăsta în care deznodământul nu era victoria vreuneia dintre părți. Ci capacitatea proaspăt dobândită de a asculta și de a fi ascultat.